Codul secret: de ce capitaliștii trebuie să ardă în iad


capitalismCapitaliștii sunt urâți. Așa am învățat. În ureche îmi susură și acum vocea profesoarei: lăcomia ne transformă în monștri. Am crezut că am înțeles cum e cu aproapele și l-am lăsat pe colegul meu de bancă să copieze. Nu s-a terminat cu bine. Am început însă să înțeleg natura complexă a conceptului luptei de clasă. E o greșeală să credem că doar bogăția sau sărăcia îi împarte pe oameni în tabere. Un meci de fotbal are același efect. Am moderat ani de zile emisiuni de televiziune. Dacă în platou nu se produce nici un conflict, emisiunea nu face rating. Nu-mi pasă de cei care strâmbă din nas la auzul cuvântului: rating. Ei ratează cu grație problema. Nu e vorba aici despre niște oameni gata să-și omoare mama, doar ca să facă rating. E vorba de un public care preferă ceva. Culmea este natura acelui ceva, în contradicție permanentă cu toate sistemele de valori. Ratingul în sine nu e mare lucru. Înseamnă doar un câștig mai mare sau mai mic pentru niște jurnaliști, eventual diferența dintre a avea un job sau a fi șomer. Nimeni nu moare din asta. Important e că ratingul ne indică o preferință, iar aceasta din urmă se manifestă și la urne, acele instrumente de bază ale democrației. Din moment ce puterea rezultă din urne, care colectează preferințele majorității, adică sunt o oglindă a ratingului pe care nu obosim să-l blamăm, atunci puterea este alcătuită din niște persoane care sunt pe seama ratingului, adică străine de sistemele tradiționale de valori. Asta ce înseamnă? Că ori ar trebui să ne dorim o dictatură luminată (care să termine, domnule, odată cu toate porcăriile astea) – ori să ne consolăm că în democrație vom fi mereu nemulțumiți. Între cele două variante mai șade o iluzie: că elementele pe care le considerăm valoroase din societate se vor organiza singure și vor forma într-o bună zi o altă majoritate, mai doctă și mai responsabilă. Știu că îmi atrag mânia activiștilor de toate culorile, sexele și orientările scriind aceste cuvinte. Dar nici Bastilia nu ar fi căzut, dacă această cădere ar fi depins doar de masele înfuriate de parizieni și nu ar fi existat un comando, ca în cele mai postmoderne filme, alcătuit din tâlhari aduși din sudul Franței, care au „făcut treaba murdară”. Pe urmă, desigur, masele oropsite au intrat în istorie. Nici musulmanii cei mai dedicați nu se pot arunca în aer luând cu ei cât mai multe persoane pe drumul de apoi, dacă nu au un finanțator, fiindcă dinamita și alți explozibili mai sofisticați pur și simplu nu se vând pe bonuri de masă. Iată de ce capitaliștii trebuie să ardă în iad, fiindcă ei finanțează toate relele, toate viciile, toate dezastrele… și pe noi, nu.

Anunțuri

2 gânduri despre „Codul secret: de ce capitaliștii trebuie să ardă în iad

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s