Codul secret: Băieții cu ochi albaștri, probleme de decodificare

Băieții cu ochi albaștri, sintagmă abil insinuată în vocabularul nostru, reprezintă detestabilul, potrivnicul, maladivul, putregaiul din societatea noastră. Așa e bine să credem fiindcă așa ni se recomandă de vreo două decenii și ceva. Am făcut la rându-mi parte din corul celor care-i blagosloveau pe acești băieți cu tot ce-mi trecea prin minte și mai ales cu tot ce-mi venea la gură. Dar, odată cu „demararea” (formidabil, ce popular a devenit verbul acesta automobilistic!) – deci, odată cu demararea procesului de autodelațiune virtuală, adică pe internet, m-am gândit că ar fi bine să-mi revizuiesc atitudinea față de băieții cu ochi albaștri, nu de alta, dar e posibil să ne întâlnim cât de curând, eu fiind din nou pe post de „client”, ca să mă exprim frumos – și nu aș dori să apar din nou ca un fraier care a fost tras în piept pentru a nu știu câtea oară de către cei care se pricep cel mai bine la trasul în piept. Am făcut un scurt inventar a cât știu eu că ni s-a întâmplat și dintr-o dată lista s-a prezentat cu niște fisuri care de atunci au rămas tot așa, adică niște crăpături pe care zadarnic încerc să le umplu cu material oferit de logică, pur și simplu treburile nu se leagă și pace bună.

Toți care am apucat socialismul adevărat știm că forța conducătoare era partidul, nu doar în lecțiile de învățământ politic, nu doar pe prima pagină în „Scânteia” sau „România Liberă” ci peste tot, în fabrici și uzine, inclusiv la miliție, serviciul circulație, unde partidul dădea telefon și în funcție de acel telefon ai trecut starda pe roșu sau pe verde, la procuratură unde partidul decidea dacă ai furat, ai fost neglijent sau erai nevinovat și trebuiau musai descoperiți alți vinovați. Partidul, cum spunea cu multă seriozitate poetul Beniuc, era în toate și toate funcționau doar cu partidul sau nu funcționau de loc.

A venit și anul 89, când: surpriză! – am aflat că de opresiune s-a făcut vinovată securitatea, care făcea poliție politică. Despre partid, nici un cuvânt. Doar așa pe margine, câteva observații de mare finețe, cum că s-ar fi întinat nobilele idealuri ale socialismului. Atât. Partidul a dispărut discret, peste noapte, nu s-a desființat niciodată, nu s-a transformat oficial în altceva, a dispărut pur și simplu ca și când nu ar fi existat. Nu au rămas decât securiștii și slugile lor, turnătorii, adică torționarii și scursoarea societății, care erau vinovați, solidar, de mizeria prin care a trecut România timp de o jumătate de secol.

Tâmpit cum sunt uneori, am crezut la un moment dat că partidul a pierdut controlul asupra securității care și-a făcut, din ziua aceea și până în 89, de cap, care securitate ne-a oprimat și ne-a făcut poliție politică, în pofida … aici m-am împiedicat… în pofida tendințelor democratice din partid? Păi dacă partidul ăsta era atât de bun, de ce a dispărut în ceață ca ăia cu fondurile de investiții, care se ascund prin nu știu ce țări cu care nu avem acord de extrădare? N-am găsit răspunsul la această întrebare, dar promit să mai caut.