al 3-lea război informatic


UPDATE 2: pentru o și mai bună edificare, sacrificați 10 minute și urmăriți acest video.

UPDATE 1: pentru sceptici, dar și pentru cei care vor să se documenteze, citiți aici.

Cred că am numărat bine.  Primul război informatic din România a început în 1946, cînd poporul trebuia convins de victoria în alegeri a unui partid inexistent, Partidul Comunist Român. Format din agenți sovietici și funcționînd ca agenție de spionaj a URSS, partidul comunist a fost rebotezat partid muncitoresc (de parcă schimbînd firma ai fi schimbat și oamenii de la conducere, tranformînd niște agenți ai unei puteri străine și ostile în patrioți). Pentru convingerea poporului s-a trecut atunci la distrugerea fizică a singurilor martori capabili să contrazică propaganda oficială prin povestea propriei lor vieți. La starea mijloacelor de comunicare de atunci, această măsură era suficientă. Mediile (radioul, ziarele) se aflau sub controlul total al puterii, cenzura veghea, pentru ca nu cumva să se strecoare idei „nesănătoase” prin artă sau cultură, iar securitatea monitoriza bîrfele și punea oamenii să se toarne între ei, inclusiv membrii de familie unii pe ceilalți. Primul război informatic din România a fost cîștigat repede și victoria a fost totală. După 43 de ani am avut parte de al doilea război informatic. Televiziunea fiind un monopol în 1989, în același timp mediul cel mai rapid, evenimentele de la televizor au influențat o țară întreagă. Oamenii credeau ce vedeau pe ecran. Tovarășul Ion Iliescu a fost crezut cînd a spus: „să-i anunțăm pe tovarășii sovietici, să știe cine suntem și ce vrem”. Pentru telespectatorul captiv a devenit dintr-o dată clar că „tovarășii sovietici” nu aveau nici o legătură cu întîmplările de la noi. De unde să știe telespectatorul român din 1989 că în România se aflau, la ora „evenimentelor” cîteva zeci de mii de „turiști” sovietici, toți foarte tineri și foarte atletici, că la ora la care tovarășul Iliescu era neliniștit să-i anunțe pe tovarășii sovietici, acești tovarăși știau de mult și cine era, și ce făcea el cu alți tovarăși – (alio, maskva, ia bîl gheneral militaru…) și probabil și ce îi pregătise consoarta la micul dejun tovarășului ei de viață care se lupta în pulovăr pentru idealurile nobile, dar întinate, ale socialismului. Toate aceste detalii nu contau în 1989, televizorul și-a făcut datoria, oamenii credeau ce vedeau la televizor și nu ce vedeau pe stradă, iar mai tîrziu, după vreo două decenii, cînd toate acestea au devenit publice, nu au mai avut efect, cui îi mai pasă în ziua de azi de ce a fost în 89? În felul acesta personaje gen Brateș cel cu ochelarii de baga și-au făcut din plin datoria pentru neam și țară, dar mai ales pentru salvarea socialismului personificat prin elitele din PCR, care au aterizat lin și fără probleme în capitalism, și-au dezlegat centurile, au aflat că temperatura la sol este moderată, au mulțumit stewardesei și au coborît spre noua prosperitate din viitoarele cartiere rezidențiale. Au mai fost de purtat cîteva bătalii, dar ele au fost cîștigate ușor, fiindcă televiziunea, arma strategică nr. 1 era monopol de stat, iar statul era egal FSN, formula cosmetizată a PCR, la fel ca și PMR după al doilea război monidial. Minerii și trupele de asalt de la IMGB au fost percepuți de întreaga națiune drept stabilizatori ai ordinii sociale, iar celor nemulțumiți, puțini la număr, li se striga „moarte intelectualilor”. Acum trăim al treilea război informatic, mai dificil, fiindcă nu mai există monopol asupra mijloacelor. Televiziunile sunt supravegheate/condiționate economic, pe departe cea mai eficientă cenzură, dar internetul și comunicațiile mobile sunt imposibil de supravegheat, chiar dacă unii vor să ne facă să credem că suntem supravegheați tot timpul. Prietenii știu de ce. Toată lumea știe că tehnic, supravegherea noastra permanentă este atît de simplă încî o pot face și niște puști de liceu puși pe glume, dar tocmai aici e problema, cantitatea materialului rezultat din supraveghere este atît de mare încît evaluarea devine dificila, aproape imposibilă. Cîți oameni îți trebuie ca să verifici un milion de ore de convorbiri telefonice înregistrate? Cam asta ar fi recolta pe 2 săptămîni, dacă are fi adevărat ce vor unii sa credem. Tot prietenii știu de ce. Pînă aici expunerea și istoricul chestiunii. De mîine promit să mă ocup de al treilea război informatic din România, fiindca am învățat si eu de la Sun Tzu: cîștigă cel mai bine informat.

Anunțuri

4 gânduri despre „al 3-lea război informatic

  1. To’arăşu’, supravegherea aia nu se face manual, că de-aia sîntem în era informatică. Iar acolo unde se adună toate datele – San Francisco, California – există suficientă aparatură care să filtreze şi să sorteze pe categorii informaţiile considerate „de interes”, pe priorităţi.

    De ce crezi că s-au lansat pe piaţă aparate casnice care reacţionează la stimuli vizuali/auditivi? Pentru a colecta datele de la ele şi a îmbunătăţi soft-urile de analiză şi triere ale NSA-ului. Beta-testing de la tot poporul, pe gratis, în beneficiul oricui dar nu al poporului.

    Ce încerci să spui aici: „complotaţi liniştiţi, nimeni nu are timp de voi”? Fii pe pace, fiecăruia îi vine rîndul la analiză. 😎

    Apreciază

    1. Din ce scrii, Dragoş, rezultă că „venitul rîndului la analiză” e o formă de recunoaştere. Nu-l analizăm pe cine nu contează. Dacă am ajuns pînă la nivelul „merită analiza” înseamnă că e normal să mă aştept va adversarul să nu doarmă, deci îmi voi lua şi măsurile adecvate de protecţie. În acest interval – merită – nu merită supraveghere – e spaţiul de manevră. Oamenii sunt orgolioşi (spre nefericirea lor), deci vor avea pretenţia că merită supravegherea chiar şi atunci cînd nu-i bagă nimeni în seamă. Asta ne duce însă la practica lui Stalin, înlocuirea cenzurii cu autocenzura.

      Apreciază

      1. Problema e că sînt prea mulţi băgători în seamă, din mai multe locuri. Fiecare cu metodele lui de extracţie şi prelucrare a datelor şi evident, fiecare cu propriul interes. Aşadar nu ştii niciodată pe radarul cui ai apărut şi din ce motiv.

        Iar dacă ar fi ca numai anumiţi indivizi să fie vizaţi, oare de ce ar mai implementa tehnologii de supraveghere stealth în aproape toate gadget-urile şi aparatele electronice de consum? Să fie oare… preventiv? Vom ajunge ca în filmul acela cu Tom Cruise (am uitat titlul) unde se luau măsuri împotriva persoanei înainte ca gîndul rău să se nască în mintea acesteia…?

        Spune-mi, te rog, cum ţi se pare ideea să te trezeşti brusc că propriul computer (şi/sau orice alt aparat, cîndva) nu mai funcţionează, sau că informaţii confidenţiale ţi-au fost furate şi folosite sau că ţi s-au şters date de pe HDD, în timp ce computerul e oprit şi neconectat la Internet?

        Dacă nu crezi că e posibil, citeşte aici. Paranoia nu e a mea, a noastră – oamenii de rînd – ci a lor. Iar teroriştii tot ei sînt.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s