89 – o şansă pe care am ratat-o cu talent


Mitologia evenimentelor din 89 s-a banalizat. Contemporanii nu mai sunt interesaţi nici de revoluţionari, nici de revoluţii – cu excepţia celor finanţate. Ne-am subordonat cuminţi unei înţelepciuni lăutăreşti din răstimpuri: fără bani nici broasca nu cîntă.

Imaginaţia noastră colectivă a cedat în faţa acestui poker politic şi social, nu am reuşit să înţelegem că dacă totul e de vînzare, cel care are cei mai mulţi bani cumpără totul şi ceilalţi nimic, ţara se transformă în potul de pe masa de joc, e înţeleasă ca o grămadă de jetoane şi la un moment dat mîna cuiva se face greblă. Perdanţii n-au decît să se împuşte romantic pe terasă sau să se îmbete tun în prima bombă care le iese în cale. Dacă supravieţuiesc momentului, fac rost de bani şi jocul se ia de la capăt.

În ianuarie 90 înfiinţam frenetic partide. Denumiri care mai de care. Grupuri, semnături, mişcări de stradă. Poporul privea fascinat la unicul post tv, pînă noaptea tîrziu şi nu mai înţelegea decît un singur lucru: că ăia de la televizor vorbeau prostii şi că el, telespectatorul, e mai deştept.

Mult mai tîrziu am crezut că înţelegem noi, poporul, că suntem conduşi de proşti. Proştii votează, proştii sunt votaţi, proştii sunt „instalaţi” în funcţii (de parcă ar fi robinete, nu oameni).

De fapt lucrurile stau chiar pe dos. Proştii sunt cei care nu votează şi care nu sunt votaţi, fiindcă ei se aleg doar cu nervii şi cu frustrarea. Ceilalţi pun mîna pe ceva: pe o găleată, o brichetă dacă nu chiar o leafă bunicică sau un prilej de a face o vilişoară, o firmă sau altele. Cică „viaţa merge înainte”. Atît. Nimeni nu întreabă, unde ne duce.

Toate acestea ţin de practicile P.C.R. şi de faptul că nu am fost în stare, în 24 de ani, să depăşim metehnele comuniştilor, dimpotrivă, le repetăm la nesfărşit, închipuindu-ne că dacă-l scimbăm pe Dorel cu Gigel am făcut o reformă. Am refuzat să înţelegem că politica făcută doar de dragul puterii este însuşi principiul de funcţionare al partidelor de tip bolşevic, girate ideologic de Lenin şi Stalin. Dacă problema noastră va rămîne în continuare cine e şef şi nu ce face şeful nu vom depăşi impasul.

Ca să accepţi principiul, încetînd să lupţi doar pentru persoană, nu e de ajuns să organizezi manifestaţii de stradă, campanii de presă şi alegeri după alegeri.

Pînă şi comunismul ar fi fost altul dacă s-ar fi ghidat după principiile partidului, care, oricît de proaste, tot erau mai bune decît confunzia dintre partid şi tovarăşul + tovarăşa şi împărţirea activiştilor în tabăra celor văzuţi bine şi ceilalţi.

Anularea principiilor şi înlocuirea lor cu persoane a însemnat sfîrşitul jalnic al regimului Ceauşescu. Aceeaşi eroare poate însemna şi sfîrşitul jalnic al actualei democraţii parlamentare.

Să nu uităm că în 89 am avut noroc şi o dictatură a fost înlocuită cu o democraţie, şubredă, „originală”, dar totuşi democraţie.

Nu avem garanţia că actuala democraţie va fi înlocuită tot de o democraţie în cazul în care va eșua. Sunt destule exemple în istorie care demonstrează contrariul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s