În pat cu dușmanul


Nu e doar un titlu de film.

E povestea eșecurilor noastre repetate, o poveste care începe cu faptul că noi nu suntem dispuși să admitem că realitatea e adevărată. Ne închipuim că păcălim o lume întreagă și de fapt ne păcalim singuri.

Rămînînd singurii păcaliți constatăm (cu surprindere, stupoare, revoltă, etc.) că în tot acest timp am stat în pat cu dușmanul, dar nu vrem să admitem că dușmanul ne-a fost întotdeauna dușman, nu ne-a lăsat niciodată să înțelegem că ar avea de gînd să ne fie prieten. Și nu e chiar de loc imputabil dușmanului nostru faptul că noi, la un moment dat, am decis să-l considerăm prieten pentru că așa era mai bine și aveam prilejul sa mai bifăm o problema rezolvată.

E un mecanism simplu pe care noi îl complicăm de fiecare dată pentru a așterne o perdea de fum peste problema pe care nu am rezolvat-o, dar pe care vrem sa o raportăm rezolvată.

Nu voi veni cu exemple din politică, fiindcă se inflamează spiritele și risc sa laud Steaua în casa unui dinamovist. Esec total, adio rațiune. Voi aduce un exemplu mai puțin inflamabil și de aceea utilizabil in limitele unei relative siguranțe.

Tocmai am terminat cartea lui Andrei Moldovan „Un Rebreanu haituit„. Indirect vă transmit invitația sa o citiți si sper ca v-am făcut curioși. Una din temele cărții este drama scriitorului în căutarea propriei identități. O dramă care rezultă după părerea mea din faptul că marele nostru prozator și dramaturg a trecut prin cîteva reprize de coabitare (să nu vă fure termenul) cu dușmanul în același pat.

Să începem cu familia. Din toate datele biografice, strînse cu grijă dar și cu responsabilitate, adică selectîndu-le doar pe cele relevante pentru întelegerea operei literare, rezultă că autorul lui Ion a avut parte de o familie care nu i-a oferit mai nimic, dar care a fost tot timpul nemulțumită ca fiul (fratele, etc.) ajuns „cineva” la Bucuresti, nu-i ajuta după cum ar fi vrut ei. Cum să reacționezi cînd descoperi că radăcinile, care ar trebui sa-ți transmita seva vieții se comporta ca o pompă de absorbție? Răspunsul: scriind si publicînd „Ion” sau „Pădurea Spînzuraților”.

Dar nici Bucureștiul, sau confrații din lumea literelor nu s-au purtat mai bine cu Rebreanu. Dovadă: biografia (expulzarea, procesul, calomniile). Alt inamic descoperit sub așternutul propriu. Ce sa mai zici tu, tînăr ardelean, pentru care România trebuia să fie țara făgăduinței, patria limbii pe care ți-ai propus să o slujești?

Nu vreau să vă plictisesc cu prea multe exemple. L-am ales pe Rebreanu, fiindca în cazul său drama a fost sublimata prin scris. Milioane de alte drame, contemporane cu noi și care au aceleași rădăcini, nu ajung la un deznodămînt la fel de fericit. Iar noi privim uimiți, amuzați, dezgustați, disperați spectacolul defulărilor, al erupțiilor unei inimaginabile frustrări care ne poluează viața publica dar și intimitatea, fiindcă nu suntem pregătiți și nu vrem sa învațăm, că în viața reala ești adesea obligat să imparți pătura cu dușmanul.

Anunțuri

Un gând despre „În pat cu dușmanul

  1. Interesant. Marturisesc ca Rebreanu a fost un autor nu tocmai pe gustul meu. Mi s-a parut cam dur si prozaic in Ion, Rascoala ori Padurea spanzuratilor. Mi-a placut Jar. Dar e posibil ca, la varsta la care l-am citit, sa il fi perceput altfel decat as face-o acum. Cred ca aceasta carte despre care vorbesti merita citita, pentru ca explica tocmai dramatismul vietii din cartile lui Rebreanu,

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s