Turnătoria, tentaţie sau vocaţie?

Nu vreau să vă iau prin surprindere, e şi una şi alta, dar mai ales tradiţie.

Securitatea a fost, pe lîngă altele, cea mai prolifică editură, a produs kilometri de manuscrise, din care ne tot tragem seva demascărilor mai ales în prag de campanii electorale. O fi fost Securitatea o instituţie diabolică, dar nu putea face minuni, n-ar fi atins niciodată performanţele-i remarcabile dar n-ar fi existat puţină cooperare din partea „populaţiei”, puţină sau chiar mai multă.

Securitatea e între timp istorie sau s-a metamorfozat şi a devenit foarte discretă, năravurile persistă de bună voie şi fără voie bună. Citiţi comentariile de pe net şi veţi constata că 90% sunt anonime, exact ca delaţiunile sponsorizate de foştii ingineri de suflete. Stilul, conţinutul de „idei” sunt aproape identice, chiar dacă nu mai avem motive să credem că şi comentariile contemporanilor au fost scrise tot sub presiune.

Exact ca în cazul turnătoriei clasice comuniste, această formă postcomunistă de „conştiinţă” de veghe e mai ales dureroasă atunci cînd vine de la cei apropiaţi, pe care ai fi tentat să-i crezi prieteni.

Îmi amintesc de o expresie tipică pentru fatalismul sovietic: la noi aşa se fac lucrurile acestea. Ştim. Uneori încercăm să ne ascundem, alteori vîrîm capul în nisip.

La ce să mai importăm teorii ale conspiraţiei? Avem marfa noastră şi ne ajunge.