Cum mi-am semnat singur condamnarea

Binevoitorii obişnuiesc să spună despre mine că sunt un neadaptat. Dacă doriţi, vă puteţi imagina ghilimelele de rigoare, care să-i dea cuvântului sensul pe care îl doriţi: un om cu probleme, un nebun mai puţin periculos, un biet handicapat… nu ştiu, aveţi posibilitatea să vă puneţi imaginaţia la încercare.

Neadaptarea mea are mai multe nivele, cel de bază fiind ideea năstruşnică de a mă considera o persoană liberă şi funcţională independent de alţii. Cum e clişeul ăla din comediile americane? Nu încercaţi aşa ceva acasă la voi. Oamenii de asociaţie îmi reproşează de o viaţă neimplicarea. Adevărul este şi mai trist. După ce am stat deoparte o viaţă întreagă, m-am găsit să intru într-un partid, anul trecut. Nu mai vreau să-mi amintesc cum a fost până m-am lecuit, definitiv sper, în martie anul acesta. Nu mai dau nici linkuri şi nu detaliez. Destul că ieşirea mea din „neadaptare” nu mi-a folosit la nimic. E limpede că voi rămâne aşa cum sunt, până la ieşirea de pe aparat.

Religioşii au aceeaşi relaţie dezaprobatoare cu mine, fiindcă nu am obiceiul să invoc divinitatea la tot pasul, să-i cer mereu ajutorul. Consider inutilă dezbaterea în jurul existenţei sau nonexistenţei lui Dumnezeu. În primul rând Dumnezeu există în credinţă, nu în carne şi oase, la adresa x, cu numărul de telefon y şi conectat la internet la… Din moment ce problema e doar de a crede sau nu, opţiunea e individuală, încercarea de a impune o rezolvare colectivă mi se pare imposibilă, atâta timp cât omul vrea să rămână sincer cu el însuşi şi cu cei din jur. În consecinţă toate invocările divinităţii care se fac în grup (limba de lemn – în cadru organizat) sunt pură prefăcătorie. Dacă nu sunt prefăcătorie, înseamnă teamă de libertate. De aici termenii de turmă şi de oaie rătăcită. Evident, eu interpretez de-o viaţă rolul celei din urmă. N-am alte aptitudini.

Nu am nici o scuză şi nu mă consolez, invocând vinovaţi. Pentru ce mi se întâmplă mie sunt răspunzător eu şi nimeni altul. M-au păcălit semenii? N-aveam decât să mă documentez. Mă asupresc? N-am decât să mă apăr. E adevărat că în lupta cu adversarul se mai moare, dar se moare şi de bătrâneţe, deci se moare oricum, dar nu e totuna cum trăieşti înainte de-a muri.

Drept urmare am învăţat să rabd. Orice palmă primită mă ajută să devin imun la bătaie. Orice ţeapă încasată mă apropie de indiferenţă, îmi dă capacitatea de a ignora.

Drept urmare sunt un om mulţumit, am supravieţuit până acum fără să-mi pierd minţile, fără să mă apuc să împuşc oameni în plină stradă (se zice oameni nevinovaţi, dar eu vă spun că nu există oameni nevinovaţi, există doar oameni, cu vina lor individuală).

E adevărat că am început să mă cam plictisesc. Alergarea zilnică după cât mai mult confort e până la urmă deprimantă. Mă uit la „oamenii de succes” şi îi văd crispaţi, îmi dau seama că nu aş vrea să schimb cu ei. În schimb, nu strică puţină acţiune. Staţi liniştiţi, nu vreau să vă provoc, nu vă îndemn să faceţi nimic. Sunt însă surse care susţin că în această toamnă vom avea parte de acţiune. Să nu vă gândiţi la mult comentatele noastre alegeri prezidenţiale, ele fac parte din rutină şi nu vor isprăvi mare lucru, (probabil nu vor isprăvi chiar nimic). În schimb vom avea parte de întâmplări pe care nu le-am mai pomenit. Aşa zic ei, cei care cred că ştiu.

Dacă veţi avea răbdare să mă citiţi şi în continuare, ne vom dumiri împreună despre ce e vorba şi ce e de făcut.