Dependenţa de stat


Sau independenţa? Cred că am ajuns la vârsta la care omul îşi dă seama că nu e problema lui să dea răspuns la astfel de întrebări. Le las în seama tinerilor care mai vor să schimbe sociatatea, eu mă bucur de fiecare zi care mi-a mai rămas în lumea asta, cu toate metehnele ei. Ceea ce nu înseamnă că ocolesc subiectul. Încep să-l văd prin alţi ochelari, poate e o realitate decolorată sau doar reflexia unor amintiri. Eu îmi amintesc de prima mea întâlnire cu statul, cu autoritatea în general. În mod normal, cred acum că momentul decisiv ar fi trebuit să fie prima zi la grădiniţă sau prima zi la şcoală, dar mie nu mi s-a întâmplat aşa. Prima zi la grădiniţă a fost un dezastru. Am demonstrat atâta caracter antisocial, încât biata mama a fost rugată să mă ţină acasă. Pe atunci grădiniţa nu semăna cu cea de azi, iar lumea nu se închesuia să-şi dea copilul în grija statului, aşa că mica mea rebeliune n-a făcut vâlvă, ci a trecut neobservată. Prima zi de şcoală a fost altfel, adică nu a fost de loc. Am fost bolnav, am mers la şcoală mult mai târziu, învăţătoarea voia să mă amâne pentru anul următor, părinţii n-aveau unde să mă lase peste zi… viaţă normală în republica populară. Până la urmă toate s-au aranjat, că de aceea era reprublica muncitorilor şi ţăranilor, nu şi a intelectualilor, care, aveam să învăţ mai târziu, erau doar o pătură. Aşa dictaseră ideologii partidului muncitoresc şi ei aveau întotdeauna dreptate. Mai târziu, când am ajuns să trăiesc în republica socialistă, aveam să aflu de ce partidul avea întotdeauna dreptate: fiindcă nu aveai voie să citezi decât ultima cuvântare a tovarăşului. Iar în ultima cuvântare, tovarăşul avea întotdeauna dreptate. De ce nu era voie să cercetezi în istoria partidului aveam să descopăr la o tentativă de a scrie un eseu pe tema: „Problema elitelor în socialism”. Era o problemă delicată, oricât de ortodox ideologic priveai lucrurile, fiindcă regimul care predica egalitarismul trebuia să admită că oamenii, cu toată strădania organelor, nu erau la fel, erau deosebiţi de-a binelea şi unii erau cu adevărat excepţionali. Aveam să aflu de la biblioteca universitară că accesul la colecţia ziarului „Scânteia” (oficiosul partidului) era permis doar cu aprobare de la comitetul judeţean. Cine ar fi crezut că partidul s-a temut de eventualele contradicţii dintre cuvântările curente ale tovarăşului şi spusele sale la congresul 9, cel mai „îndrăzneţ” din istoria ceauşismului. Cum n-aveam nici o şansă să obţin o astfel de aprobare, am renunţat, m-am mulţumit să cred ce-mi reproduceau alţii, mai în vârstă decât mine, din memorie. Să revin însă la primamea întâlnire cât de cât festivă cu autoritatea. Ea s-a petrecut în clasa a 2-a, când aproape toată clasa am fost făcuţi pionieri. Mama îmi călcase cu grijă cămaşa albă cu epoleţi, iar învăţătoarea mi-a legat la gât cravata roşie, care mirosea a mătase şi colorant şi îmi dădea în permanenţă senzaţia că sunt îmrăcat de sărbătoare. Nu-mi amintesc dacă momentul în sine m-a emoţionat sau nu, cravata oricum n-am purtat-o decât la ocazii, atât eu cât şi colegii, nu-mi amintesc mare lucru din ce am făcut noi ca pionieri, dar mirosul acela care nu era nici neplăcut, nici plăcut, era doar aparte, mi-a rămas întipărit în memorie. Mi l-am amintit din nou zilele trecute, când citeam o postare pe facebook:

M-am tot întrebat ce se alege din slujba statului către cetăţeanul suveran, adică noi. Mă întâlnesc des cu referiri la liniştea noastră, cu alte cuvinte, graţie statului, eu ar trebui să mă simt mai liniştit. Mărturisesc că eu unul sunt mai degrabă neliniştit din acelaşi motiv. Am motivele mele. În anul 2012, autorităţile care conduc acest stat au organizat un referendum. Lipsa mea de interes pentru acel moment are un motiv simplu şi clar: nu vom afla niciodată adevărul, cu excepţia versiunilor celor 2 tabere, dar 2 versiuni contradictorii nu pot fi adevărate în acelaşi timp. Restul e manipulare. În schimb, tot cu ocazia acelui referendum, statul care îmi asigură liniştea (sau aşa ar trebui să fie!) a demonstrat public o vulnerabilitate de necrezut. Cu toată tehnologia secolului 21, autorităţile nu au fost în stare să comunice numărul exact al persoanelor cu drept de vot. Nu a fost o glumă, din moment ce din acest motiv a demisionat… nimeni altul decât ministrul de interne!

Anunțuri

8 gânduri despre „Dependenţa de stat

  1. Mă rog, n-ai cum fi independent, chiar de-ai fi Rockefeller.
    Da’ acu’, că s-a publicat numărul „exact” al persoanelor cu drept de vot, crezi în exactitatea numărului? Sau mai binezis în adevărul acestui număr? Sigur că şi cei plecaţi din ţară au drept de vot, dar nu e normal ca ei să fie cuprinşi într-un număr care generează bareme de cvorum. Nu-i normal pentru că pe ei nu poţi conta, neputându-le fi asigurate condiţii normale de vot. Dacă eu bucureştean ar trebui să mă duc la Buzău ca să votez, fii sigur că nu m-aş duce! Afară distanţele faţă de un consulat sunt şi mai mari. SUA nu-nseamnă numai New York sau Washington. Fixând bareme care includ şi numărul cetăţenilor cu domiciliul în strănătate, practic ai terminat cu referendumul în sine, poţi să-l radiezi liniştit dintre modurile de cunoaştere a părerii cetăţenilor. Şmecheria este că punând întrebarea în mod convenabil, neîntrunind cvorumul necesar, organizatorul va găsi răspunsul pe care şi-l doreşte, totdeauna!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Mie îmi place să cred că Zorin…vine de „zori” de zi, de la „răsărit”. Ştiu că de multe ori „deranjez” prin modul meu de a fi…dar în subsidiar poate asta şi doresc, cu toate că nu mă străduiesc. De fapt AŞA sunt… Cred că sunt ceva mai în vârstă decât tine…asta neansemnand NIMIC în plus sau în minus…în afară de nişte bieţi ani(sori)… Îmi place scriitura ta, îmi place stilul tău între umor şi cinic…TOTUŞI…de ce aduci de fiecare dată în discuţie „vârsta”, anişorii ăia atât de nesemnificativi în contextul eternităţii ?! Să nu-mi spui un truism, că suntem muritori… Nu este vorba de gândire pozitivă sau de autosugestionare. Cum vine aia…”le las tinerilor”?! Suna a testament…Bucuria este însăşi TRANSCEDEREA…nu aceea ciugulită pe ultima sută de metri(?!)…
    Păi …eu zic că ochelarii nu-s buni decât la citit şi scris…aşa că FĂRĂ OCHELARI !
    Dacă am „deranjat”… scuzele de rigoare…dar ca şi cu pavajul iadului…am cele mai bune intenţii…

    Apreciază

    1. Suntem Tot mai Bogaţi în Ani!
      Pe-aiştia, nici un(a) femei, nici un rochefeller, nice un desekcas-ar pe ei, nu are cum ni-i revendica… E Unica bogăţie neamanetată altora!
      Hai, să Trăim şi-n ciuda lor cît mai tîrziu (de se va putea, politicos, cavalereşte: După ei!) să ne murim!… Pîn’atunci, Ia, mai tornă-un păhărel…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s