Bucătăria de campanie şi Tratatul de la Varşovia


Uneori îmi imaginez că stau la masă cu judecătorul meu, nimeni altul decât timpul, cel pe care credem că l-am înţeles, doar pentru a descoperi că nu e aşa. Timpul este o instanţă dificilă, probele pe care vrei să le depui se dizolvă ca un bulgăre de zăpadă pe o plită încinsă şi doar uneori rămâne câte ceva din miezul lor, un fel de nisip aurifer pe care îl strecurăm în speranţă grăuntelui valoros. Nimeni nu ştie dacă va găsi acel bulgăre strălucitor sau va căra zadarnic lopată după lopată, fără să se aleagă cu altceva decât căratul. Aici, i-am spus eu Judecătorului, cred că vreau să intervin. El a rămas impasibil, timpul nu e niciodată altfel. Succesul, am continuat eu, nu este ceva de râvnit. El nu-ţi aduce până la urmă nimic în plus, vei respira acelaşi aer, vei bea aceeaşi apă şi te vei încălzi la acelaşi soare. Reuşita, sau nereuşita, fac parte din destin, iar destinul trebuie acceptat, destinul e viaţa. Şarpele l-a ademenit pe om să-şi dorească un avantaj, însă orice avantaj se întoarce până la urmă împotriva celui avantajat, pentru a păstra echilibrul lumii. Nu ştiu, dar nu cred că timpul m-a ascultat. Timpul nu ascultă pe nimeni.

Eram militar în 1968, când sergentul de servici ne-a adunat în sala de mese, uriaşă şi totuşi neîncăpătoare pentru cei peste o mie de soldaţi şi gradaţi. Nu ştiam ce se întâmplă. “Ne duce la munci agricole” îşi dădeau unii cu părerea. Prea devreme, ziceau alţii, care ştiau rosturile în agricultură. În cele din urmă au apărut 2 transmisionişti, cărând un televizor. În 1968, televizoarele erau nişte lăzi mari de lemn, funcţionau cu tuburi şi dădeau o imagine alb-negru de o rezoluţie slabă, iar noi, care n-aveam termen de comparaţie, consideram că aşa trebuie să fie. După ce a pornit televizorul şi l-am văzut toţi pe Ceauşescu ţinând celebra lui cuvântare cu referire la invazia Cehoslovaciei, la care România nu a participat, cu toate că era membră a Tratatului de la Varşovia, am înţeles şi noi că se întâmplă ceva. Eu am priceput că unitatea de nezdruncinat a lagărului socialist tocmai suferise o fisură. Am remarcat că pentru prima dată, Uniunea Sovietică, despre care se vorbise până atunci doar în termeni laudativi, era criticată în public şi nu de Europa Liberă, ci de şeful cel mare de la Bucureşti. M-am înfiebântat, alături de alţii, nu ştiam noi mare lucru, dar toţi aşteptam să se întâmple ceva. Până la urmă s-a dat alarma, vreo 2 zile mai târziu, pe la 3 dimineaţa, am pornit spre Dunăre unde am dormit câteva nopţi în tranşee. Nu ne-a atacat nimeni, a fost o aplicaţie, ne-a spus comandantul la final, când se rosteau în careu laudele, dar şi poveţele părinteşti: aveţi grijă să nu pierdeţi vergelele şi încărcătoarele de la automate. M-am întrebat de atunci în nenumărate rânduri, care ar fi fost soarta noastră dacă eram atacaţi în 1968?

Anunțuri

8 gânduri despre „Bucătăria de campanie şi Tratatul de la Varşovia

  1. eu eram micuță pe atunci, dar cum am ma mai pomenit pe blog, am crescut într-o casă în care stăteau la aceeași masă liberali, țărăniști, monarhiști, ilegaliști comuniști autentici…, astfel încît se ”lipeau” de mine evenimentele politice comentate sau nu sau u de ele; mi se-a spus peste ani că de jos,dein curtea blocului, întrebam pe cei care ieșeau în balcon dacă s-a întors Dubceck de la Moscova;
    acel discurs din Piața Palatului mi-l amitesc și acum prin cîteva întrebări auzite în camera cu Tv-ul: ” merg să-mi iau carnetul înapoi, de ce să nu mi-l dea? ”, ”facem bagajele? Ne retragem în munți din nou?” ”doar nu reciți OLTUL de Goga!– eu a doua oară nu mă mai refugiez!”

    pe străzile și pe podurile Pragăi a răsărit ptr o clipă și in mintea mea întrebarea Dumneavastră, apoi am continuat să mă bucur de frumuseea orașului ..
    acum, f sincer, mi-aș dori ca ceea ce a urmat să nu fi fost doar o amăgire, un joc de imagine, o cedare sau un pas înapoi,deși
    nu cred ceea ce auzeam pe atunci, cum că ne-ar fi ajutat chinezii….
    așezămintele Brâncovenești ar fi rezistat?

    Apreciat de 1 persoană

  2. Tot ce se leagă de timp…este efemer. În plus ego-ul este condiţionat de acelaşi timp…ca trecut sau viitor. Puntea peste prezent reprezintă fuga de realitate, moartea ego-ului care traieste ca „devenire” Construim pe baza trecutului mort…palate de vise în viitorul inexistent….şi umblând cu capul în nori după himere, ne mirăm şi ne revoltăm că dăm în gropile prezentului de care nu vrem să ţinem seama…
    M-ai stârnit…şi nu pot rămâne aşa. După ce termin „serialul” cu ego-ul încerc să mă ocup şi de TIMP, stăpânul efemerului…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s