Bucătăria de campanie şi Tratatul de la Varşovia

Uneori îmi imaginez că stau la masă cu judecătorul meu, nimeni altul decât timpul, cel pe care credem că l-am înţeles, doar pentru a descoperi că nu e aşa. Timpul este o instanţă dificilă, probele pe care vrei să le depui se dizolvă ca un bulgăre de zăpadă pe o plită încinsă şi doar uneori rămâne câte ceva din miezul lor, un fel de nisip aurifer pe care îl strecurăm în speranţă grăuntelui valoros. Nimeni nu ştie dacă va găsi acel bulgăre strălucitor sau va căra zadarnic lopată după lopată, fără să se aleagă cu altceva decât căratul. Aici, i-am spus eu Judecătorului, cred că vreau să intervin. El a rămas impasibil, timpul nu e niciodată altfel. Succesul, am continuat eu, nu este ceva de râvnit. El nu-ţi aduce până la urmă nimic în plus, vei respira acelaşi aer, vei bea aceeaşi apă şi te vei încălzi la acelaşi soare. Reuşita, sau nereuşita, fac parte din destin, iar destinul trebuie acceptat, destinul e viaţa. Şarpele l-a ademenit pe om să-şi dorească un avantaj, însă orice avantaj se întoarce până la urmă împotriva celui avantajat, pentru a păstra echilibrul lumii. Nu ştiu, dar nu cred că timpul m-a ascultat. Timpul nu ascultă pe nimeni.

Eram militar în 1968, când sergentul de servici ne-a adunat în sala de mese, uriaşă şi totuşi neîncăpătoare pentru cei peste o mie de soldaţi şi gradaţi. Nu ştiam ce se întâmplă. “Ne duce la munci agricole” îşi dădeau unii cu părerea. Prea devreme, ziceau alţii, care ştiau rosturile în agricultură. În cele din urmă au apărut 2 transmisionişti, cărând un televizor. În 1968, televizoarele erau nişte lăzi mari de lemn, funcţionau cu tuburi şi dădeau o imagine alb-negru de o rezoluţie slabă, iar noi, care n-aveam termen de comparaţie, consideram că aşa trebuie să fie. După ce a pornit televizorul şi l-am văzut toţi pe Ceauşescu ţinând celebra lui cuvântare cu referire la invazia Cehoslovaciei, la care România nu a participat, cu toate că era membră a Tratatului de la Varşovia, am înţeles şi noi că se întâmplă ceva. Eu am priceput că unitatea de nezdruncinat a lagărului socialist tocmai suferise o fisură. Am remarcat că pentru prima dată, Uniunea Sovietică, despre care se vorbise până atunci doar în termeni laudativi, era criticată în public şi nu de Europa Liberă, ci de şeful cel mare de la Bucureşti. M-am înfiebântat, alături de alţii, nu ştiam noi mare lucru, dar toţi aşteptam să se întâmple ceva. Până la urmă s-a dat alarma, vreo 2 zile mai târziu, pe la 3 dimineaţa, am pornit spre Dunăre unde am dormit câteva nopţi în tranşee. Nu ne-a atacat nimeni, a fost o aplicaţie, ne-a spus comandantul la final, când se rosteau în careu laudele, dar şi poveţele părinteşti: aveţi grijă să nu pierdeţi vergelele şi încărcătoarele de la automate. M-am întrebat de atunci în nenumărate rânduri, care ar fi fost soarta noastră dacă eram atacaţi în 1968?