Doamna Shaw a fost însoţită de soţul ei, un scriitor


Cuvintele ne scapă printre rânduri, încercăm să ne baricadăm în spatele lor, atunci când vin puhoaiele resentimentelor cultivate în loc de muşcate, vrem să ne încălzim cu ele când gerul singurătăţii ne face oasele ca sticla. Mai credem în cuvânt? (Autorul, fost cameraman, se înghesuie să adauge: noi credem în imagine). Unii cred doar în înregistrări. Fiecare avem povestea noastră şi toţi credem – sau nu – poveştile celorlalţi. De aici se poate naşte armonia universală sau doar literatură.

Pictorul îşi bea liniştit cana de ceai. E a treia pe ziua de azi, toate plicurile sunt uscate şi păstrate, ele vor alcătui un tablou, o colecţie de plante de leac şi de rosturi mai vechi decât calendarul.

M-am gândit vreodată să-mi colecţionez faptele, să alcătuiesc din ele un tablou, apoi să dau tabloului un titlu? Sunt încredinţat că cititorul se miră că un fost reporter, nu prea bun, după spusele unora, nu este capabil să găsească un subiect mai palpitant? Cum ar fi, de pildă, confruntările din culisele canalelor politică + media. Când trăieşti în arena acestor confruntări, ele nu ţi se mai par atrăgătoare, după ce te-ai obişnuit cu ele. Până la urmă voi ajunge să vă spun tot o poveste. Cică G. B Shaw, care criticase vehement presa de peste ocean, a fost convins să viziteze Statele Unite, împreună cu soţia. Un ziar a folosit prilejul pentru răzbunare şi a scris cu lux de amănunte despre toaletele şi pălăriile d-nei Shaw, despre localurile în care şi-a băut ceaiul de la ora 5 şi compania ei cu aceste prilejuri, despre cumpărături, coafor, croitoreasă şi în fine despre întâlnirile distinsei doamne cu emigraţia irlandeză. Despre G.B., nici un cuvânt, cu excepţia finalului, unde reporterul a menţionat sec: D-na Shaw a fost însoţită de soţul ei, un scriitor.

Toate poveştile conţin până la urmă un adevăr. Ficţiunea este o formă rafinată a categoriei adevăr. Faptele descrise s-au întâmplat fără îndoială, aievea sau în mintea autorului. De multă vreme, povestitorul nu mai deţine controlul, el se străduieşte în măsură tot mai mare să se supună ascultătorului, care nici el nu mai este un simplu ascultător, el a devenit un target, mesajul trebuie aşadar targetat, pentru obţinerea unei bune eficienţe comunicaţionale. Un truc, pe care îl cunoaşte orice scamator. Fulgerele din culise şi fumul de pe scenă nu au nici un alt rol, decât acela de a ne distrage atenţia, ca să nu observăm că iepurele de fapt nu iese din pălărie.

Mai mult nu vă pot spune, nici nu e cazul, sunt sigur că ştiţi toate acestea mai bine decât mine.

7 gânduri despre „Doamna Shaw a fost însoţită de soţul ei, un scriitor

  1. Nu e zi să nu fiu surprins (şi-n plus Plăcut, rareori invers: tucălp) de gestionarul acestor etalaje – mereu cu cîte ceva proaspăt-trufanda. Mă-ntreb cu invidie-n ce anturaj este şi cum de-l (mai) suportă.
    În fond, cînd hotărîm a deschide o fereastră spre lume, nu reţinem amănuntul că nu toţi putem fi olandezii care de secole nu mai folosesc perdele, draperii şi numai cînd se dedică unor intime trebuinţe mai închid (indiscret) cîte o uşă subţire. Prin Delfsjizl (nici nu ştiu dacă scris-am corect şi chiar nu contează) eu şi Nina eram singurii pietoni de anduranţă. Localnicii se amuzau pe seama gurilor noastre căscate la tot ce făcea parte din firescul lor.
    Aici, prin Cronica Rezervistului (rezervator de permanente surprize) mă simt ca printre Olandezi… MOI!
    E o opinie, o părere a la Culai. Ferească-ne Domnul de autoritatea deciziei, mai ales peste alţii, mereu peste alţii şi contra lor!

    Apreciază

  2. Scriitorii…nişte manipulatori cu talent…în fond. Manipulează cu ajutorul cuvintelor, sentimentele, emotile, trairirile… aduse din condei după talentul fiecăruia…
    În ceea ce privesc amintirile elducorate ale trecutului, seamnă cu jurnalul ţinut de unii…Nu mai ştiu cine, îmi pare că Pitigrili spunea că cei care ţin un jurnal al evenimentelor petrecute, seamănă cu cei care după ce îşi suflă nasul…se uită în batistă…Este scârbos, dar sugestiv..

    Apreciază

    1. Cred ăla cu mucii-n batistă era un mare mistificator, chiar de se numea P ori nu mai ştiu cum. Şi-l deranja că şi alţii făceau, poate mai bine şi mai estetic asta… Twain, Creangă, Sadoveanu, Teodorenii, ba chiar discretul Topîrceanu, stilizatorul madamei prezidentă de trebonal.
      În fond, toţi suntem robi ai secreţiilor şi (t)umorilor nu doar proprii. Depinde şi de noi cum ne suportăm şi mai ales cum procedăm cu terţii. Fără edulcorante, nici sprayureli.

      Apreciază

      1. Fiecare are dreptul la opinie…Banuiesc ca n-ai auzit de Pitigrili. A fost un umorist italian care a publicat intre cele doua razboaie. Avea talent si multe din schitele sale umoristice, debordeaza de umor. Fapul ca memorile, amintirile unor oameni de talent, pot fi oprere literare, asta nu inseamna ca tinerea unui jurnal(intim), pentru cei mai multi, nu poate fi ca privitul in batista…?!
        Revolta ta, „usor” agresiva, nu are obiect…Cum am mai spus…toate „completarile” sunt binevenite, ele nu reprezinta contraziceri…

        Apreciază

  3. Cine se face că nu ştie, nu înseamnă că nu ştie cine-a fost PITIGRILLI… Nici dumneata n-ai trăit în interbellic, să ceteşti cu ochii proprii cît de tradus era macaronarul la noi. Nici ca lecţie de literatură nu accept, deci bobîrnacul, nici flaimucii celor cu aere superioare.
    Atacul meu primar a fost la P sau cum naiba se chema, nu la dumneata, P…rofesore!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s