de Zorin Diaconescu

Limbajul trupului. Seducţii şi capcane


M-am întrebat de multe ori dacă nu am miraculoasa proprietate de a fi, uneori, invizibil. Nu visez să ajung un savant nebun, dar genial, care construieşte nişte aparate complicate, pe care nu le înţelege nimeni, să mă aşez într-un scaun şi să dispar pur şi simplu. Nu sufăr de nevoia de a domina lumea, de a răsturna guverne sau a jefui bănci. Eu am doar problema minoră a omului care ar vrea să fie văzut, dar prin jocul destinului şi al întâmplării, am parte de cota mea de invizibilitate.

Nu este vorba nici de adunat laikuri pe FB sau cititori pe acest blog, nu vreau să ajung vedetă, să cânt hituri sau să scriu un bestseller. Vreau doar ce mi se cuvine.

De pildă, cred că am dreptul să mi se acorde atenţie când intru într-un birou al unei instituţii publice, într-un local public sau când mă adresez unei serviciu cu publicul.

Nu citiţi aceste rânduri în urma unei experienţe recente, care m-a enervat şi deci inspirat. Nu e vorba de nici o defulare. E doar o constatare calmă, resemnată si cu voia dumneavoastră, îi vom adăuga şi puţin umor.

Am citit mult despre atitudinea statului faţă de cetăţean. Am ascultat şi demagogia de rigoare în campaniile electorale pe această temă. Vreau să vă spun că toate acestea nu mă încălzesc.

Statul nu este o entitate supraumană, e format din instituţii în care lucrează oameni ca mine si cititorii acestor rânduri. Bănuiesc că în unele momente ale carierei lor în administraţie li s-au comunicat / pretins nişte norme de conduită. Mai bănuiesc că atunci când se războiesc între ei pentru un post mai bine plătit, atitudinea cu publicul, adică cu mine si ceilalţi, e un subiect greu.

Cu toate acestea, sistemul are nişte goluri ca o sită spartă şi reţine selectiv doar acele cazuri care prezintă un potenţial de intervenţie de sus. Concluzia este că statul nu e capabil să rezolve această problemă, că tot cetăţeanul este cel păgubit.

Ce e de făcut?

Vă invit să colaboraţi la un Manual al cetăţeanului vizibil. Cartea poate cuprinde capitole de genul:

  • Ce să fac ca să nu fiu trecut cu vederea, atunci când am dreptul să mi se acorde atenţie?
  • De ce e mai bine să mă preocupe problemele mele decât problemele altora?
  • Cine are şi cine nu are dreptul să se folosească de timpul meu?
  • Cum îmi pot recupera datoriile neonorate de la instituţiile statului? (Nu e vorba doar de bani)
  • …

Aştept sugestii.

Rezultatul final poate circula liber pe net.

7 gânduri despre „Limbajul trupului. Seducţii şi capcane”

  1. Unei functionare de la primarie care m-a ignorat din cauza de „solitaire” i-am decuplat monitorul si am rugat-o sa faca scandal.
    Nu asta e solutia, dar in cazul ei nu s-a mai intimplat.Merg in fiecare an, pentru parcare.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  2. …cred că am dreptul să mi se acorde atenţie când intru într-un birou al unei instituţii publice, într-un local public sau când mă adresez unei serviciu cu publicul.

    ‘Aide dom-le că eşti prea pretenţios. Şi la urma urmelor nici n-ai dreptate. Ce-ar fi ca în fieş’care dimineaţă, când deschizi ochii, toate să cânte-n juru’ tău, să nu te nemulţumească nimic, să curgă apa caldă de cum dai drumu’ la robinet, lama-n maşină să fie nici nouă, nici uzată, numa’ cum e bună să nu te tai, să găseşti din prima tot ce-ţi trebuie, pe stradă să-ţi zâmbească toată lumea, maşina să pornească din prima, să nu te blocheze nimeni, toate stopurile să fie pe verde, şefu’ să-ţi zâmbească când te vede… într-un cuvânt, toate să meargă brici. Chiar crezi c-ai fi fericit? Da’ văz că acu’ te-ar face fericit amărâtu’ ăla de funcţionar dacă ţi-ar acorda atenţie de cum te vede. Păi aia e, vezi bine, dacă ţi-ar acorda atenţie nu ai observa că de asta aveai nevoie ca să-ţi fie bine. Aşa ai conştientizat-o, da’ dacă-ţi dădea atenţie nici nu băgai de seamă, Io cred că dacă toate-ar merge strună, dacă nu m-ar deranja nimic, aş căpăta un sentiment neplăcut al zădărniciei, m-aş acri şi mi s-ar acri. Să n-ai nimic de reproşat, nimănui… să nu pot gândi la nişte schimbări care se impun, să nu conştientizez importanţa cetăţeanului care plăteşte pe funcţionar tocmai ca să aibă pe cine critica… Ca şi cum d-aia intri-ntr-un birou al unei instituţii publice, într-un local public sau când te adresezi unui serviciu cu publicu’, ca să testezi ce atenţie ţi se acordă! Hă! Păi cu fleacuri din astea te ocupi mata? Credeam că ai f’o problemă de rezolvat şi… nu se poate!
    😯

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  3. Ai văzut filmul „Cellular”? E o porcărie, dar relevantă discuţiei e scena din magazinul de accesorii GSM, cînd personajul avea urgentă nevoie de un încărcător de telefon într-o situaţie de viaţă şi de moarte, iar angajaţii urmau impasibili protocolul trimiţîndu-l să ia bon de ordine şi alte rahaturi, la care el s-a dus la maşină, a luat pistolul şi s-a întors în magazin, unde de această dată a fost servit cu promptitudine. În caz că se întreabă cineva: da, a plătit pentru accesoriul respectiv.

    Întrebarea mea e: pe ce criterii se stabileşte prioritatea cuiva la un moment dat şi cine are dreptul de a efectua această departajare?

    Fiindcă tocmai am recitit mai dereme despre experimentul lui Milgram din ’61 vizavi de obedienţă, se impune (re)evaluarea atît a grupului de „clienţi” care trebuie departajaţi pe criterii de prioritate cît şi a funcţionarilor responsabili cu această operaţiune. Însă problema e mult mai complexă de atît, evaluarea nu se poate face permanent pe criterii absurde precum „primul sosit-primul servit” (vezi cazul de mai sus) iar lipsa de expertiză şi de deschidere umană dintre membrii grupului înşişi sau dintre grup şi evaluatori face ca situaţiile extreme să fie incorect tratate, lucru ce poate duce de multe ori la răbufniri de diverse intensităţi şi forme.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  4. Acum am vazut…
    • Ce să fac ca să nu fiu trecut cu vederea, atunci când am dreptul să mi se acorde atenţie?
    • Dreptul poate fi luat…nu dat, el exista ca drept.
    • De ce e mai bine să mă preocupe problemele mele decât problemele altora?
    • Problemele mele sunt problemele umanitatii.
    • Cine are şi cine nu are dreptul să se folosească de timpul meu?
    • Timpul meu cronologic mi-l gestioneza conjuncturile.. Cel psihologic nu trebuie gestionat… nu exista.
    • Cum îmi pot recupera datoriile neonorate de la instituţiile statului? (Nu e vorba doar de bani)
    • Eu nu ma lupt cu morile de vant…Am facut-o o singura data si inca ma mai lupt cu retrocedarile cuvenite familiei.
    • …

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu