Noxele la care vă expuneţi zilnic, fără să ştiţi

E luni, un moment potrivit pentru a trece la fapte. Cred că incendierea unor anvelope uzate în apropiere de locuinţa voastră v-ar determina să ieşiţi din casă şi să încercaţi să stingeţi incendiul, fiindcă fumul nu v-ar lăsa să respiraţi în voie şi mirosul vi s-ar părea insuportabil. Problema cu metodele de spălare a creierelor este că ele nu au acelaşi efect ca nişte pneuri incendiate,  ele nu ne deranjează, în aparenţă, cu nimic, dimpotrivă, devin obiceiuri, rutine care ne definesc personalitatea, motiv pentru care ele sunt studiate de câteva decenii de mai multe ramuri ale ştiinţei, de la psihologie la medicină şi de la sociologie la cursurile militare.

Îmi răspundeţi că spălarea creierelor face parte din arsenalul ideologic al conspiraţioniştilor care ar face mai bine să meargă ei la medic pentru un consult? Într-o ţară care respectă libertatea de expresie, asta nu e o problemă, dar rămâne suspendată chestiunea votului negativ la români, pe care nu vrea nimeni să o vadă în profunzime. În urma unei căutări superficiale veţi găsi studii, comentarii şi opinii în legătură cu specificul nostru, dar nimeni nu ne explică de ce votul negativ s-a instalat în acest specific naţional de vreo 2 decenii şi rămâne acolo, mai rezistent decât un virus fabricat în laborator?

Oare de ce nu se admite de către comentatorii noştri, numeroşi şi productivi, că regretul românilor, care revine sistematic după ce l-au votat pe unul sau pe altul, poate să fie şi efectul unor operaţiuni subtile de spălare pe creier, manipulări care determină o anumită prezenţă şi un anumit comportament la urne şi care e „deconspirat” doar după un timp, fiindcă realitatea nu ne oferă niciodată echivalentul a ce am sperat când am votat.

Din arsenalul secret al spălării materiei cenuşii, la care comuniştii se pricepeau mai bine decât oricine înaintea lor, critica colectivă este instrumentul cel mai cunoscut şi cel mai eficient. În vremea comunismului oficial, cele mai intime aspecte ale vieţii individului deveneau cu uşurinţă obiect al „dezbaterii” colective din şedinţe, ştiut fiind că nimic nu distruge personalitatea individului aşa cum o face mecanismul criticii colective, un ritual al urii, pe timpul căruia participanţii se întrec între ei în a blama, a demoniza victima, care trebuie să înţeleagă că e „terminată”.

Acele sedinţe nu mai sunt practicate de la dispariţia partidului unic, mai bine zis de la disiparea acestuia în aparenţa mai multor partide, însă programele de „dezbatere”, prin care este „informat” poporul, au refăcut, prin partizanatul evident şi agresiv pe care îl practică, atmosfera şedinţelor de partid de odinioară şi starea lor de spirit. Aţi încercat vreodată să susţineţi altceva, nu neapărat contrariul, în faţa unui astfel de grup de suporteri politici? Dacă riscaţi o opinie separată, veţi simţi şi veţi auzi ce înseamnă critica colectivă şi poate veţi înţelege nu doar manipularea din societatea contemporană, dar vă veţi aminti de anul 1989 şi de evenimentele de atunci, la care Uniunea Sovietică nu numai că nu s-a opus, dar a adus chiar o contribuţie, de loc neînsemnată, la istoria pe care probabil nepoţii noştri o vor privi, pentru prima oară, cu luciditate.