“Morţii se întorc acasă”… şi dacă mai continuă, se vor răsuci în mormânt


doct

Statul te vrea prost

biserica – smerit

libertatea e pentru păsări?

Toată povestea a început cu o lansare de carte. Aşa se dăduse de ştire. Mi-am dat seama deîndată ce am ajuns în sală şi am început să privesc publicul, timp aveam destul fiindcă se întârzia după bunul obicei al locului, că ceva sau cineva (probabil eu) era la neloculul lui. Nici o faţă cunoscută. Se adunaseră cam o sută de “iubitori ai literaturii”, pe care eu nu-i văzusem niciodată, cu toate că sunt un obişnuit al manifestărilor de gen, numai feţe necunoscute, inclusiv doamnele foarte îmbrobodite pentru o zi de toamnă frumoasă şi caldă ca o vară indiană.

Apar într-un târziu şi personajele principale, moderatorul şi autorul. Moderator – nimeni altul decât directorul bibliotecii judeţene, Ioan Pintea. Ştim cu toţii că e preot, aşa că nu ar mai fi fost necesar să apară în anteriu, dar… să nu fim formalişti. În fond nici eu nu l-am întrebat dacă pot să vin în blugi sau nu. Autorul, Cornel Constantin Ciomâzgă, un fel de călugăr stilizat despre care poţi bănui că a depus legământul monahal, dar la fel de bine poţi crede că e doar o chestie de look, potrivită cu atmosfera şi cu marketingul operei literare.

Începem cu un “film de 14 minute” – aşa a anunţat gazda, Gavrilă Ţărmure, care a şi dispărut urgent – avea “o altă manifestare”. Filmul, dotat cu destule cruci ca să trimită cu gândul la vreo mânăstire, la fel şi ţinuta cvasi-monahală a autorului, singurul personaj care apare în cadru. Nici o referire concretă, totul e învăluit în mister. Nota 9 pentru PR. Atmosfera e pregătită pentru carte.

După o prezentare sumară a opusului, în care ar fi vorba de soluţionarea conflictului torţionar – victimă prin iertare (id est iubire), ceea ce nu e tocmai o idee originală, dar care ar putea fi tratată într-o manieră literară deosebită, autorul este invitat să vorbească. Am crezut că ne va lămuri el cum este cu cartea, dar m-am înşelat.

A urmat o conferinţă de vreo oră şi jumătate în timpul căreia aveam senzaţia că vocea blândă şi didactică a oratorului se adresează unui trib de papuaşi, care în viaţa lor n-au auzit de biblie sau de creştinism. Lucurile cele mai simple erau prezentate cu o “prospeţime” care-mi amintea de adevărurile fundamentale din “Cântăreaţa cheală” a lui Eugen Ionescu: tavanul e sus, iar podeaua e jos. Nemaipomenit!

Pentru ca noi, neinstruiţii, să pricepem totuşi cum e cu rolul universal al divinităţii, generosul vorbitor a început să ne ofere pilde.

Mai întâi povestea cu accidentul al cărui martor fusese, cu vreo trei decenii în urmă. Un ţurţure de ghiaţă se desprinde dintr-un balcon şi în nimereşte în cap pe un trecător, care leşină. Agitaţie. La un moment dat e oprită o maşină cu scopul de a duce victima la spital. Când să pornească spre spital, maşina se ciocneşte de un troleu, şoferii se încaieră, iar oamenii de bine caută altă maşină pentru transportul vicitmei. Interesant, nimeni nu s-a gândit să cheme salvarea, care de obicei se ocupă de răniţi. A doua maşină e tot cu cântec, o precupeaţă binevoitoare îi rupe mâna victimei, aflate deja în comă, trântind portiera fără să observe braţul rănitului care atârna afară. În fine ajung la spital, şoferul, victima, precupeaţa, un martor şi autorul. Trebuie să urce cu liftul al etajul 6, autorul nu mai încape în lift şi ia alt ascensor, urcă şi află că ceilalţi  s-au prăbuşit cu cabina şi au murit cu excepţia victimei care s-a trezit pe fondul şocului şi întreabă unde se află. Vă daţi seama ce ilustrare convingătoare a atotputerniciei celui de sus!

Urmează, pentru menţinerea atmosferei, povestea fetiţei botezate la opt zile, care suferea de un icter agresiv şi avea şi o malformaţie la un picior, simptome care au dispărut odată cu îmbăierea în cristelniţă, de unde a ieşit albă la piele şi cu piciorul sănătos.

Am ascultat apoi, citită cu unele poticneli, o scrisoare interminabilă a unei tinere în pragul sinuciderii din cauza modului de viaţă satanic al celor de vârsta ei – sexul protejat, prezervativele, drogurile, seringile, alcoolul, tutunul, agresivitatea şi muzica cu mulţi decibeli, sper că n-am uitat nimic din portretul robot al adolescentului contemporan – ei bine, această tânără e pe punctul de a comite gestul fatal când e invitată la o mânăstire, unde doar privind la un călugăr are o revelaţie şi îl descoperă pe Dumnezeu, iubirea şi starea de adoraţie.

Scrisoarea a fost aplaudată şi am sperat că s-a terminat. Da de unde. A urmat rugăciunea colectivă – pe mine mă enervează două lucruri, când cineva bă bate la cap să beau, fiindcă aşa vrea el şi când cineva mă pune să mă rog în public, fără să mă întrebe dacă vreau – urmată de o sesiune de întrebări şi răspunsuri pe care n-am mai apucat-o, fiindcă am ţâşnit pe uşă cât m-au ţinut picioarele.

Promit că nu voi cumpăra niciodată vreo carte a domnului Ciomâzgă şi nu voi mai merge la conferinţele domniei sale. Amin!

 

UPDATE: Am găsit o menţiune a întâmplării în presa locală. Merită să citiţi, mai ales comentariile. 🙂

Anunțuri

7 gânduri despre „“Morţii se întorc acasă”… şi dacă mai continuă, se vor răsuci în mormânt

  1. Lehamitea indusă de modul cum „credinţăaa fost…este…şi sper eu, nu va mai fi CEA MAI MARE AFACERE…din lume, mă opreşte să mai comentez despre acest subiect. În mai toate articolele mele sunt „nevoit” să amintesc despre intruziunea instituţilor religioase într-un domeniu SACRU.
    Dar „pisica” tot la NOI rămâne. Cât de confuz, cât de ignorant, cât de speriat, de manipulabili să fii…încât să NU VEZI…REALITATEA !?

    Apreciat de 1 persoană

  2. din totdeauna ignoranta, nestiinta, lipsa de info si de documentare sunt sursele tuturor „relelor”… de unde s-au perpetuat si transmis traditii, obiceiuri, superstitii medievalo-pagâne… Kafka, Ionesco si Beckett au redat esenta absurdului uman, însa realitatea concreta va fi depasit mereu orice fictiune literara…


    @”libertatea e pentru păsări?…” – nici macar, mon Colonel… doar gândurile si imaginatia sunt LIBERE, atât…(„die gedanken sind frei…” – ortografie aproximativa, ca nu „le” am cu teutona!)

    Apreciat de 1 persoană

  3. Domnule Diaconescu eu nu am înțeles prea bine cînd a avut loc acea lansare de carte la care ați participat, dar cred că ar fi fost mai bine pentru Dvoastră să fi putut să Vă aflați în seara de joi 9 octombrie 2014, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu la proiectia filmului brazilian, semnat de căte Glauber Rocha – „Deus e o Diabo na Terra do Sol (Dumnezeu și diavolul pe pământul soarelui)”  , iar eventuala discuție care era anunțată după proiecția peliculei cred că V-ar fi lăsat cu alte sentimente, adică poate cu mai puține regrete, chiar dacă atmosfera și mesajul filmului nu V-ar fi îndepărtat prea tare de situația absurdului… acceptat; am văzut că ați dat LIKE la acea postare și ccred că ați citit-o integral nu doar din READER-ul Wpress, așa cum se îmtîmplă cu multe dintre acele gravatatruri înșiraqte sporadic pe blogul meu

    sper că ați înțeles exact -sau suficient de bine ceea ce am vrut să ”comunic” și să nu Vă supărați prea tare pe mine…

    cu respect,

    Apreciat de 1 persoană

    1. Cred în obligaţia fiecăruia de a respecta opiniile celuilalt. De obicei dau like textelor scrise cu sinceritate, chiar dacă ideile exprimate nu corespund convingerilor mele. Cele povestite de mine s-au petrecut duminică.
      M-au deranjat, pe rând:
      – o conferinţă care nu a fost anunţată, lumea primind invitaţii la o lansare de carte
      – conferenţiarul care se adresa unor persoane pe care le cataloga fără să le cunoască, cu pretenţia de a le îndruma, fără să-i fi solicitat cineva astfel de sfaturi
      – rugăciunea trebuie să fie ceva intim, pornind dintr-o nevoie spirituală individuală, nu o manifestare gen campanie electorală
      Mă opresc, fiindcă nu vreau să las impresia că doresc o polemică. Am relatat doar ce mi s-a întâmplat. Textul rămâne valabil pentru experienţa mea personală.
      Mulţumesc pentru comentariu.

      Apreciat de 1 persoană

  4. Fără a mă da bucureștean (sunt în Capitală de 24 de ani, dar sunt născut în provincie), există încă mult patriarhal în provincie, dar nu generalizez, vorbesc strict din experiențele mele. Mă uit (când am ocazia) la canalele televiziunilor de provincie și mă bufnește râsul când constat filmări primitive pe la știri, talk-show-uri de garsonieră confort 2 (Diaconescu era Tatăl lor, de departe!), de parcă ar fi făcute de oameni adunați fugar de pe stradă, dotați eventual cu camerele alea video de la revoluție, când ne zicea parcă Teodor Brateș că trebuie să facă pauză, că s-au încins aparatele!
    Eu am dat doar un exemplu care mi-a venit în minte pe cale afectivă, dar iată că exemplele se pot înșira la nesfârșit.
    Să nu fiu părtinitor: și la București se dă cu mucozitățile-n fasole la greu, dar aici aerul vetust în care provincia încă se scaldă este mult mai estompat.

    Apreciat de 1 persoană

  5. Televiziunea a încetat a mai fi televiziune în clipa în care a devenit un business. Piața din provincie e prea săracă pentru a mai tenta pe cineva. Nici cea din București nu e bogată, dar e cu vreo 2 categorii mai sus. Normal că lumea migrează spre București, în provincie rămâne cine nu a avut încotro. This is life. Ar fi trist să fie invers 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s