Înregimentarea nu te face mai deştept

De cele mai multe ori te obligă să fii mai prost decât eşti în realitate, datorită „directivelor” pe care trebuie să le execuţi, şi încă cu zel, dacă vrei să fii „promovat”.

Înlocuirea gândirii individuale cu nişte formule, care ar vrea să reprezinte gândirea colectivă, dar nu reuşesc, este de fapt o înlocuire a gândirii cu non-gândirea. Expresia consacrată „ordinul nu se discută” e probabil descrierea cea mai cinstită a executantului acefal, funcţionabil doar de la gât în jos. Nici tovarăşul Vladimir Ilici Lenin nu a minţit când i-a scăpat pe gură perla cu „idioţii folositori”.

Unde ar ajunge societatea dacă oamenii nu ar fi împiedicaţi, prin astfel de mijloace, să gândescă? Nu ştiu, fiindcă această minune încă nu s-a petrecut.

Care ar fi, totuşi, posibilităţile?

Îndrăznesc să sugerez că renunţând la gândirea prefabricată din sloganurile politice, la rigiditatea doctrinelor, la jurăminte şi alte zorzoane am reuşi înainte de toate să nu mai fim ridicoli degeaba, am câştiga timpul irosit, renunţând la nişte lucruri pe care, oricum, ulterior le-am regretat.

Nu aud de două decenii regretele compatrioţilor cu privire la votul exprimat? Trebuie să recunosc că aidoma lor, şi eu m-am păcălit de fiecare dată când porneam la drum crezând că susţin o cauză şi sfârşeam, dându-mi seama că am fost folosit, ceea ce nu e, trebuie să recunosc, un sentiment prea plăcut.

În al doilea rând, conectând gândirea evităm creşterea imperiului prostiei.

Îmi amintesc o întâmplare cu tatăl unui foarte bun prieten, el (tatăl) mare amator de jocuri de noroc, care o viaţă întreagă a avut plăcerea, duminică de dumincă, să joace rummy în „cazinoul” din micul orăşel de pe Someş în care trăia.

Băiatul, prietenul meu, a ajuns în America,

L-a mutat şi pe taică-său acolo şi într-o bună zi, vrând să-i facă o bucurie bătrânului, l-a dus la Las Vegas, i-a dat 200 de dolari bani de buzunar şi la lăsat într-o sală cu automate de jocuri. Bătrânul stătea, se uita împrejur, dar nu se apropia de slot-machines.

La un moment dat, juniorul îşi pierde răbdarea.

„Ce faci, tată, nu joci?”

„Nu”, a venit răspunsul hotărât. „Ăştia fură!”

„Cum să fure, tată, sunt camere de supraveghere peste tot?”

„Copile, tu nu vezi cum arată locul ăsta? De unde crezi tu că vin banii?”