Vă place fundamentalismul matrimonial?

Da? Atunci practicaţi-l. Nu? de ce vă lăsaţi prinşi în capcană? Cum? Tradiţia? Care?

Cu toate aranjamentele profesionale, cu restaurantele decorate după nu ştiu ce reviste şi toaletele aduse de la Paris, obiceiurile noastre sunt precapitaliste, seamănă foarte mult cu cele tribale şi asta nu e rău, doar că tribul se face nevăzut şi tu rămâi cu nota de plată.

Mentalitatea postmodernă consideră fiesta matrimonială o chestiune intimă, cu familia, rudele apropiate şi prietenii. Excepţii fac vedetele şi capetele încoronate. La noi toată lumea e vedetă, fiindcă încă suntem tributari mental satului, care participa cu mic cu mare la orice se întâmpla pe o rază de 5 km.  Sau n-aţi observat că „sălile de nunţi” cu peste 1.000 de locuri ţin doar de specificul naţional? Pentru prestatori e o afacere, dar pentru miri?

O amintire de neuitat? Cei mai mulţi cu care am stat de vorbă, îşi aminteau doar de oboseală, de dorinţa de a se termina odată, fiindcă tot tradiţia cere să o iei de dimineaţă şi să nu te opreşti până a doua zi în zori. Mersul după naşi, mireasă, starea civilă, cununia religioasă, dansul şi plicul (sau strigarea în gura mare) durează până la epuizare. Rezistaţi, copii, că oricum vreţi urmaşi sănătoşi, sportul ajută.

Asistenţii de regie sunt o altă chestiune, în funcţie de câte rude au mirii şi de cât de devotaţi sunt să se afirme cu astfel de ocazii. Dramele care ţin de buchete, eşarfe, lumânări, garnituri şi alte accesorii pot fi prima cărămidă la temelia unui divorţ trainic. Oricum peste 50 la sută din combinaţii tot acolo se încheie.

Pe mine mă amuză perseverenţii, cei acre o fac şi a doua şi a treia oară cu acelaşi devotament pentru obiceiurile noastre nemuritoare.

Am participat cu camera video pe umăr la un număr considerabil de happeninguri de gen, ar fi material pentru vreo 2 cărţi şi 3 filme a la Mircea Daneliuc.

Dar mai interesează pe cineva?

Trăim într-o ţară liberă şi cel mai grav derapaj e să-i împiedici pe oameni să fie fericiţi. Let’s dance, Isaia…