De ce nu sărbătorim şi nu gândim în armonie?


hrPoate ar trebui să încep cu lămurirea termenului „armonie”, aşa cum îl înţeleg eu, ca să ştim despre ce scriu aici, despre numitorul comun, sensul comun al cuvintelor, absenţa dorinţei de a trişa. Nu cred că o astfel de abordare ar fi dăunătoare pentru diversitate, originalitate, pentru exprimarea liberă a gândurilor fiecăruia, bănuiesc însă că i-ar supăra pe cei care văd în orice schimb de opinii un prilej, o şansă care, cred ei, îi obligă să obţină un avantaj, fie acesta cât de neînsemnat, fiindcă mentalul nostru a fost programat pentru zicere şi contrazicere şi apoi pervertit. Consider că relaţia originară este firească şi necesară, deoarece aşteptăm un răspuns când punem o întrebare, altfel ne simţim jigniţi, apreciem că persoana care refuză să ne răspundă ne dispreţuieşte. Acest model de comunicare ne poate ajuta să ne dezvoltăm împreună, să descoperim împreună lumea în care trăim şi să o stăpânim împreună.

Ruptura apare în momentul în care nu mai vrem să împărţim zestrea oferită de viaţă, când o vrem doar pentru noi, când credem că ni se cuvine să primim, iar călălalt sau ceilalţi să nu primească. Pervertirea lui „împreună” poate fi fructul oprit, a cărui îngurgitare a provocat simbolica izgonire din grădina Edenului. Prima consecinţă a dorinţei de a stăpâni este suspiciunea, în mod firesc îi vom bănui şi pe ceilalţi de aceeaşi intenţie şi drept urmare nu-i mai putem considera altfel decât   adversari, cu gradaţiile de rigoare, în funcţie de temperament şi educaţie, de la adversitate în limitele unei toleranţe fragile, la duşmănie şi ură oarbă.

Ziua de 1 Decembrie este un bun prilej pentru astfel de reflecţii, fiindcă nu e un secret că această zi nu este o sărbătoare pentru toţi cetăţenii României. N-are rost să ne prefacem că nu ştim şi nu vedem că pentru o parte din concetăţenii noştri maghiari, această zi este doar un prilej de a demonstra, cât mai apăsat, refuzul de a sărbători un eveniment care după aproape 100 de ani încă nu a fost acceptat de toată lumea, mai ales de ei.

Pentru mine motivul se găseşte în educaţia pe care am primit-o, fiecare de la părinţii şi de la şcolile lui.

Eu am crescut la Timişoara, pe strada Carpaţi, nu ştiu dacă se mai numeşte aşa, o stradă paralelă cu linia tramvaiului 6, cam între staţiile Guban şi actuala Sală a Sporturilor, care atunci încă nu exista. Cartierul era locuit de români, maghiari, şvabi şi sârbi, majoritatea proveneam din familii mixte şi vorbean în mod curent 2 sau 3 limbi, din cele pe care le auzeam în jurul nostru, fără să ne gândim în mod deosebit la limba pe care o foloseam şi la semnificaţia faptului că vorbeam sau nu limba naţională.

De fapt habar n-aveam că există limbă naţională şi că trăind în România, limba română trebuie să se bucure de atenţia noastră specială.

Ne uitam la televiziune la unguri, fiindcă în Timişoara,  Bucureştiul s-a văzut abia la vreo 2 ani după ce au apărut primele televizoare, timp în care noi ne obişnuisem să vedem ce ne ofereau releele cele mai apropiate geografic, adică ungurii şi sârbii. La radio ascultam Novi Sad, fiindcă transmitea muzică pe gustul nostru, iar faptul că vorbeau sârbeşte nu avea nici o semnificaţie aparte pentru noi.

Eram vreo 20 de copii care am copilărit şi crescut împreună şi dacă am fi fost lăsaţi în pace, conştiinţa noastră etnică ar fi rămas ceva latent.

Presupun că lăsaţi în plata domnului, n-am fi trăit în cartierul acela ca în rai. Să nu vă închipuiţi că nu ne certam, de la fotbal, de la fete… dar nu rămâneam cu răni adânci, chiar dacă pe lângă cuvinte uneori mai glăsuiau şi pumnii, care copil nu se încaieră la joacă? Aceste supărări veneau şi treceau, nu erau ceva permanent, cum ar fi conştiinţa că vorbind o altă limbă sau împrietenindu-mă, eventual căsătorindu-mă cu unul – una dintre „ceilalţi”, pot fi considerat un trădător de propriul meu neam.

Cum să-i opreşti însă pe politicieni să strângă voturi şi pe părerologi să facă rating, răscolind trecutul, răscolindu-ne subconştientul şi aproape obligându-ne să aderăm la o formă sau alta de jihad etnic?

Ei se vor opri doar când nu-i va mai băga nimeni în seamă (sper!). Până atunci, vă doresc „La mulţi ani!”

Anunțuri

8 gânduri despre „De ce nu sărbătorim şi nu gândim în armonie?

  1. O să plec de la constatarea ta asupra faptului că mentalul nostru este programat pentru zicere şi contrazicere…
    Să analizăm. Educaţia noastră se bazează pe formarea şi dezvoltarea ego-ului şi astfel devenim concurenţiali, iar conflictul şi contradicţia sunt manifestările acestei stări. În plus apar defulările refulărilor adunate în subconştient în urma faptului că în procesul educaţional ni se vor distruge încrederea, iniţiativa, creativitatea, autenticitatea, fapt care „reuşeşte” în diferite proporţii de la persoană la persoană. Astfel oamenii devin persoane fără individualitate, aceastia dorind totuşi să şi-o manifeste, iar orgoliul este cea mai la îndemână armă oferită de ego, devinind o a doua noastră natură. Din această cauza oamenii vor dori să se impună cu orice prilej, chiar ajung până acolo încât se contrazic de dragul contrazicerii(?!), oricum toate acestea pentru a-şi dovedi unul altuia superioritatea refulata.
    În realitatea REALITATE lucrurile stau altfel şi asta nu este o „contrazicere”.
    Este firesc, atâta timp cât plecăm de la această situaţie, ca fiecare să aibă un punct de vedere funcţie de cunoştinţele sale, de cultura sa, de educaţia sa. Aceste puncte de vedere diferite nu sunt „contraziceri”, iar faptul că le recepţionăm astfel, demonsreaza că suntem sub imperiul orgoliului. Toate aceste păreri nu sunt decât COMPLETĂRI, argumentate sau nu, referitoare la subiectul aflat în DISCUŢIE, nu în dispută. Chiar dacă părerile sînt antagonice, în antiteză…nu înseamnă decât că există mai multe abordări, completări , diferite unghiuri de vedere. Care este problema?! Şi totuşi este o problema…Nu putem gândi toţi la fel, fiecare vede „puţin” altfel. Şi totuşi ce-ar fi dacă am aborda temele puse în discuţie plecând ce la CRITICISM, nu de la situaţii bătute în cuie, de la convingeri. Noi plecăm de cele mai multe ori de la ideea că putem îmbunătăţi o situaţie, un lucru, o stare, nu dacă acel „ceva” trebuie să mai existe sau nu, dacă acel “ceva” este fundamentat, este real . Acesta nu este radicalism, este criticism, un criticism impersonal.
    Faptul că trenează în lume o mulţime de anormalităţi pe care le luăm cu titlu de inventar, care în plus se aplifică, este şi din cauza modului greşit de a trata doar efectele, nu cauzele.
    Nimeni nu înrâzneşte să vorbească deschis, să atace problema de la rădăcini. Toţi constată, mai cu umor, mai cinic, sau cu revoltă efectele încercând să le „repare”, să le „cârpească”, să pună petic nou la haină veche, mergând pe ideea paşilor mărunţi, din aproape în aproape…
    Oameni buni, suntem tot mai aprope de…groapă.

    Apreciat de 2 persoane

  2. Eticheta o privesc în fugă, prefer de fiecare dată să analizez produsul însuşi şi să trag concluziile în deplină cunoştinţă de cauză. Aşadar nu-mi pasă dacă cineva e intitulat ungur, neamţ, ţigan, rus, italian papuaş ş.a.m.d. – îi dau bună ziua în limba mea dacă n-o cunosc pe-a lui şi-i dau şi-o cană cu apă dacă i-e sete şi ştie să-mi dea de înţeles asta.

    Dacă nu ne potrivim la limbă nu înseamnă că sîntem duşmani de moarte, cum era odinioară între triburi, însă cineva se pare că întreţine cu bună ştiinţă flacăra urei interetnice, interrasiale, din interese proprii. Aşadar, dacă e să urîm, ar trebui să-i urîm pe cei ce urăsc armonia de care vorbeşti. Sau nici măcar – doar să-i privim cu milă şi să-i instituţionalizăm ca să primească tratamentul adecvat. 😉

    La mulţi ani! 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  3. Linia tramvaiului 6,str.Carpati,Timisoara…Ce ne desparte azi de ceea ce-a fost frumos candva ? !
    ,,M-am incuiat singur si-am ratacit cheia ;daca usa ar fi deschisa aproape ca m-as teme sa ies ! ”

    Pita unsa si inima buna va doresc !
    La multi ani !

    Apreciat de 1 persoană

  4. Din nefericire, nu toată lumea este product al căsătoriilor mixte, nu face parte din ambianța noastră timișoreană. Teleormănenii ar vrea ca maghiarii să joace hora de 1 decembrie? Da, pentru ei e zi de doliu, au pierdut Primul Război Mondial și e greu să trăiești cu sentimentul înfrântului. Nu știu cine le-a spus românilor că ei sunt câștigătorii acelui război. Dacă nu interveneau americanii, probabil că țărișoara era ștearsă de pe hartă. Nu știu în ce măsură este legal să arborezi ostentativ cârpa neagră. Aici există, probabil, un gol în legislație. Dar nici să hârâi mereu cu un băț un câine închis în cușcă nu e dovadă de omenie, inteligență, bun simț. Am constatat că înfrânții germani sunt foarte bine primiți în Statele Unite, unde jihadul e interzis și te amendează dacă nu spui „afro-american” unui om de culoare. Am fost salutat cu GUTEN TAG de amerișcani care ne-au bombardat copios în război. Ei prețuiesc germanii și geniul lor. Posibil ca geniul românesc să nu fi fost încă descoperit.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s