Ai învăţat să fugi de suferinţă?


ddO mare parte din educaţia, de fapt programarea noastră, se bazează pe principiul confortului, o formulare care introduce de la început un set de erori în modul de funcţionare al minţii astfel manipulate, subordonându-ne invariabil sursei de pseudo-împlinire. Cred că e bine să ne punem de la început 3 întrebări.

  1. Educaţia, aşa cum o cunoaştem noi, are scopul de a ne ajuta să ne descoperim, dezvoltăm şi să ne trăim propria personalitate?
  2. Există binele şi răul absolut?
  3. Care este scopul pe care ni-l propunem pentru această existenţă?

Educaţia pe care am primit-o eu nu m-a ajutat să mă descopăr sau să-mi dezvolt personalitatea. Părinţii mei au avut cele mai bune intenţii şi s-au străduit să repete ce au învăţat de la părinţii lor. Am „beneficiat” aşadar de un model perpetuat, prin imitaţie, de la o generaţie la următoarea. Modelul se bazează pe acceptarea socială, urmează o concepţie intergraţionistă, care mă consideră pe mine o masă asemănătoare unui metal topit, care trebuie trunat într-o formă standard. Procesul ar fi dat probabil rezultate foarte bune dacă eu eram din metal. Problema mea, a noastră, e că suntem oameni şi orice încercare de a ne transforma într-un produs în serie nu poate aduce decât nenorociri. Orice întâmplare majoră din viaţa mea a fost de fapt o mutare pe tabla de şah socială, jucătorul, cel care face mutarea, fiindu-mi de obicei necunoscut. Eu nu am fost decât un pion, destul de naiv să mă înfoi cu trufie atunci când jucătorul mă folosea pentru un atac la regină, fără să ştiu, eu,  bietul pion, că urma să fiu sacrificat la următoarea mutare, într-un joc care oricum nu ţinea cont de mine, ci doar de intenţiile jucătorului.

Binele şi răul nu-mi sunt cunoscute, mi-au fost predate, adică am fost îndoctrinat, în numele unor sisteme de valori care m-au asimilat, în care uneori m-am regăsit şi alteori nu, aşa cum se întâmpla în armată când primeam uniforme şi bocanci noi, cel puţin acolo aveam posibilitatea să le schimbăm între noi, dacă bocancii erau mult prea mari sau vestonul prea mic, doctrinele nu sunt atât de îngăduitoare. M-am întâlnit cu această întrebare pentru prima dată în anii 60 şi răspunsul obligatoriu de atunci era că trebuia să devin comunist, toată lumea avea această obligaţie, alternativa era să fii un duşman, al părinţilor, al fraţilor, al colegilor, al prietenilor, al poporului, care toţi erau chemaţi să te condamne. După câţiva ani mi-am dat seama că dacă aş fi devenit cu adevărat comunist, aş fi intrat într-un conflict contondent cu autorităţile, care nu erau comuniste, ci oportuniste. Aşa ne-am făcut cu toţii oportunişti, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu apucături care mimează uneori decenţa şi alteori sunt de-a dreptul jenante, dar în esenţă la fel de străine de adevărata noastră fire.

Ajungem la redutabila chestiune a rostului, de ce existăm, ce aşteptăm de la viaţă, aşa cum o cunoaştem? În această privinţă am avut parte de un cerc vicios de amăgiri – dezamăgiri, un joc repetabil care nu duce nicăieri, o zbatere care mimează existenţa doar fiindcă am fost programaţi să considerăm nemişcarea non-existenţă şi de aceea să fugim de ea. Am apucat şi perioade când rostul existenţei se limita la a procura nişte alimente, a găsi o sursă de lumină şi una de căldură pe timpul iernii şi a te îmbrăca cât mai gros ca să rezişti la frig, eventual la a înlocui la timp bateriile din lanterna, de care nu te despărţeai, fiindcă fără ea erai obligat să bâjbâi prin întuneric, care întuneric începea în scara blocului, niciodată iluminată şi se termina pe străzile noastre cufundate în praf şi întuneric, mai departe nu se aventura nimeni. Astăzi, generaţiile la putere şi cele care se pregătesc să pună mâna pe ea, au alt orizont, pentru care nu-i invidiez. Tinereţea generaţiei mele a fost o luptă rudimentară pentru supravieţuire, într-o societate care îţi oferea învăţământ gratuit, dar nu te învăţa nimic, care îţi oferea asistenţă medicală gratuită, dar nu avea medicamente, care îţi oferea locuinţă gratuită, dar locuinţele erau de nelocuit, o societate care nu mai înceta să promită totul şi să facă nimic, un mega monument al eşecului. Între timp societatea s-a împărţit, cei asistaţi au rămas cu promisiuni ridicole şi se aleg cu câte o sticlă de ulei, o pungă de zahăr şi una de făină, eventual nişte haine vechi şi ceva mărunţiş de „cheltuială”, ei sunt „balastul” din chila navei sociale, menţinut de „aparate”, care nu e lăsat să moară fiindcă votează, atunci când i se cere. Polul celălalt este un templu al lăcomiei, al oamenilor care au redus cele 4 operaţii matematice la una singură, adunarea. Iată de ce nu-i invidiez.

Nu ştiu dacă aceste gânduri folosesc cuiva. Eu m-am eliberat de ele. Sper să le citiţi, dacă le citiţi, în pace.

Anunțuri

3 gânduri despre „Ai învăţat să fugi de suferinţă?

  1. Educația, între altele, ar trebui să ne permită accesul la cultură; mai departe, dacă alegem să ne cultivăm sau nu, e opțiunea fiecăruia. Acest acces la creativitatea celorlalți oameni (morți sau vii) nu este liber, ci prefațat de mentalitatea inoculată de școală. Dar altfel nu se poate.
    Devii liber prin aprofundare; te afunzi în pădure și te rupi de drumul bătut pe care ai intrat în ea. Cred că aprofundarea este soluția.

    Apreciază

  2. Zorin, pe zi ce trece, cel puţin din p.m.d.v. deschizi un drum fără întoarcere…Ataci frontal, dar cu talent, căutând să surprinzi realitatea în forme sugestive, pline de conţinut, iar faptul că sunt autoreferenţiale constatările tale, dau o greutate în plus demersului tău. Întrebi retoric dacă foloseşte cuiva.. Existenţei, cu siguranţă. Chiar şi atunci când cei ce citesc nu sunt familiarizaţi cu subiectul, mai devreme sau mai târziu ceea ce le „rămâne”, se va manifesta, îşi va cere dreptul la manifestare, coroborat cu ce le cere propria interioritate.
    Da, aşa este, urmează pasul următor…un pas care se cere singur, fără de care acest drum rămâne o fundătură din care TREBUIE să ieşim. Şi vom ieşi…N-am fi ajuns până aici, dacă nu am fi avut forţa, o FORŢĂ ce ne va împinge mai departe…tot mai departe.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s