Moș Crăciun, generația Facebook și generația în blugi

Există sau nu există? E genul de întrebare la care nu am răspuns după 89. A fost sau n-a fost? M-am tot gândit la răspunsuri rezonabile și am ajuns la „fără foc nu iese fum”. Parțial adevărat, fumul însă nu ne spune mare lucru despre foc, mai există și fumigenele, care sunt produse de reacții chimice, la propriu și de natura umană, la figurat. Istoria ne confruntă cu evenimente la care am dori să fi participat și noi, uneori am fost acolo, fără să știm că scriem istorie, pe urmă ne trezim clasici în viață și devine necesară o revizuire, de aceea există edițiile adăugite și îmbunătățite.

Comuniștii au fost vreo mie de oameni, în ilegalitate, din care au rămas vreo zece mii, după prigoană și război. Cu „revolționarii” asistăm la o  dosariadă fără sfârșit pe care refuz să o mai comentez. Homo fabulatorius trăiește printre noi, e viu și activ. Nu mă declar surprins.

Cu un deceniu si ceva în urmă ne-a părăsit R., cunoscut critic literar și poet. M-am întâlnit nu odată cu persoane care îmi relatau amintiri din casa defunctului, în care bineînțeles povestitorii jucau un rol luminos. Dădeam din cap și tăceam, fiindcă ei nu știau că pentru o bună vreme, eu împărțisem casa cu defunctul, deci ar fi trebuit să-i văd acolo unde ei susțineau că umblaseră. Nu le-am spus niciodată nimic, nu consider că am rolul de a îmbunătăți natura umană, e destul dacă reușesc să văd un rost în ceea ce facem. Am apreciat așadar acele fabulații ca pe o dorință, exprimată poetic, de a fi fost în preajma celui dispărut, de a fi făcut parte din viața lui și am privit gestul ca pe un omagiu, combinat cu puțină, sau, uneori, mai multă auto-omagiere, dar păcatul nu e chiar atât de mare, servind în ultimă instanță unui scop bun, pomenirea unui suflet întors la veșnicie.

Generațiile, la fel ca și revoluțiile, nu pot fi demonstrate cu aceleași mijloace cu care se revendică o proprietate funciară. Până și în justiție se comit falsuri și erori, fără a fi un motiv pentru renunțarea la jurisprudență. Eu consider generațiile o stare de spirit, raportarea la repere liber alese, sau abil impuse, conspiraționistul și dușmanul de clasă nu dorm, evident, niciodată. Exprimarea acestor năzuințe generează atitudini pro și contra, dacă vrem să vedem fața candidă a lucrurilor, sau fac parte dintr-un proiect de inginerie socială pentru cinici. Dar importanța lor este redusă dacă încercăm, fie și numai pentru o clipă, să vedem tabloul în ansamblu, the big picture. Prin opțiunile repetate, tot atâtea încercări, vrem de fapt să ajungem la esența ființei noastre, să ne cunoaștem în sfârșit, pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi. O astfel de încercare nu poate fi decât subiectivă și inconsecventă. Ea este subiectivă prin natura ei reactivă, dacă ar fi pro-activă ar urma un plan dinainte elaborat și ar fi în consecință doar o altă formă de manipulare, respectiv îndoctrinare. Ea este în același timp și necesar inconsecventă, fiindcă rezultă din căutările pe un teren necunoscut, împrejurare care face consecvența să fie contraproductivă – sau suspectă.

Terenul necunoscut este greu de acceptat, fiindcă toată existența noastră se compune din întâlniri remarcabile cu persoane care pretind că ei cunosc terenul, că ne pot oferi punctele cardinale și detaliile eliberatoare de orice nesiguranță. Aceste cunoștințe sunt girate tradițional prin instituții, biserici, școli, partide. Instituțiile ne oferă un set de răspunsuri pentru orice întrebare posibilă din partea noastră, prețul fiind obligația noastră de a accepta răspunsurile și doar acele răspunsuri, iar întrebările pentru care nu am primit răspunsuri nu au voie să existe. Ne găsim în parabola cu câinele și lupul, primul bine hrănit, cel din urmă jigărit după o iarnă grea, însă câinele poartă o zgardă la gât, el are un stăpân care ii poartă de grijă și pe care trebuie să-l asculte, pe când lupul, așa lihnit cum este el, e liber.

Cred că apetența pentru generații, posibil existente doar în imaginația noastră, ce constituie simple variante de interpretare a realului, este până la urmă o manifestare a dorinței justificate de liberate, un fel de Moș Crăciun al căutărilor și îndoielilor noastre, fiindcă „generațiile” nu pot avea structuri instituționale, ele, dimpotrivă, au constituit întotdeauna o încercare colectivă de evitare a formelor instituționale.

Vă cer scuze pentru acest text excesiv de pedagogic și teoretizant. Weekend plăcut!