Incidentul


nosAceasta este o poveste, deci nu e exclusă legătura ei cu realitatea, orice poveste se inspiră de undeva, dar ea rămâne o ficțiune care își permite să modifice faptele după bunul plac al autorului, motiv pentru care lectura acestor rânduri nu poate servi decât divertismentului, nicidecum documentării.
O poveste începe în mod firesc cu a fost odată, un început care ne lasă libertatea să ne imaginăm ceea ce dorim în legătură cu trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, fiindcă odată e o formulare pe cât de generoasă, pe atât de imprecisă.
Am de gând să încalc de la început această regulă și vă anunț că voi mai încălca și altele, v-am prevenit, e vorba de divertisment, iar în divertisment și în politică, orice e îngaduit.
Povestea mea începe așadar în ultimii ani ai vechiului regim, într-un oraș din Ardeal cu un istoric frumos și cu locuitori aplecați spre respectul față de cultură și tradiție. Prin aplecare înțeleg afecțiunea înnăscută, care face parte din codul genetic al ființei și care se deosebește fundamental de deprinderile dobândite prin adaptare la schimbarea de mediu. Cu alte cuvinte, orașul amintit avea, și mai are și altceva decât blocuri si o platformă industrială, probabil abandonată în prezent.
Cititorul îmi va ierta această digresiune, ea este necesară pentru a fundamenta faptele care urmează să fie descrise, cu scopul de a fi înțelese de către cititor ca o recunstruire făcută cu respect si dragoste si nu sub semnul poliței plătite.
În acel oraș ființa o revistă de cultură, importantă, fiindcă era purtătoarea unei tradiții, reprezenta o filă de cultură românească într-un ținut în care limba română și poporul român nu au fost întotdeauna îndreptățiți la statutul pe care îl conferă în mod firesc majoritatea. Vă rog să închideți sertarul pe care unii bănuiesc că am vrut să-l deschid aici, istoria e o disciplină prea serioasă și prea pretențioasă pentru un amator ca mine, eu mă mulțumesc cu o consemnare a unor raporturi umane, care nu reflectă neapărat o scară de valori culturale si nici nu constituie o încercare de interpetare a istoriei în general și a etno-istoriei în special. În cele ce urmează va fi vorba de niște oameni pe care i-am cunoscut, cu unii dintre ei m-am împrietenit și am rămas prieten, alții nu mai sunt atât de sigur dacă e bine că i-am cunoscut, fiindcă trec uneori prin clipe in care aș fi preferat să nu-i fi întâlnit niciodată, apoi e vorba de întâmplări pe care eu le înțeleg în felul meu si probabil alții le interpretează diferit, dar rostul unui blog, al oricarei scrieri până la urmă este acela de a înlesni tocmai exprimarea liberă a opiniilor.
Revista de care vă vorbeam este deci una importantă pentru istoria culturală a regiunii si a natiunii în același timp, chiar dacă în perioada despre care vă vorbesc ea nu se bucura de o foarte mare popularitate și asta din mai multe motive, unele obiective și multe subiective, care țineau mai ales de firea păcătoasă a omului predipus la suficiență, lene și aroganță.
Ce trebuie spus însă de la început e că revista, cu toate neajunsurile care nu erau nici putine, nici neînsemnate, reușise, totuși, să păstreze un standard, ocupa un loc mai mult decât onorabil printre publicațiile culturale ale vremii și nu încheia „compromisuri compromițătoare” – o expresie care s-a născut tot în acele vremuri de cumpăna, de care azi, cei care le-au apucat, își aduc aminte atât de diferit.
Cum n-am făcut parte dintre intimii publicației sunt nevoit să fabulez, dar promit că mă voi strădui să respect nu doar spiritul acelor vremi, ci și o orientare generală a faptelor care să corespundă cu modul în care am evoluat cultural, în provincie, de atunci și până acum, eu consider că cineva trebuie să comită si o astfel de încercare, iată, mă ofer benevol, nu știu si nici nu pun mare preț pe cât de mulți sau de puțini citiori vor fi interesați de cele ce urmează, important este ca ele să fie scrise, fiindcă vorbele zboară, scrisul rămâne.
N-am să vă asasinez pe blog cu întreaga poveste, cred că ați înțeles că e vorba doar de o ușă care a rămas intenționat întredeschisă, pentru a vă face curioși. Arta cere sacrificii, chiar dacă rezultatul nu e pe măsură, așa că pentru câtva timp voi fi mai rar pe blog, deoarece nu mă pot împărti între două lumi, nu e vorba de timp, ci de implicarea mea, în primul rând afectivă.
În schimb vă voi ține la curent cu progresul cărții și, dacă se va găsi vreun editor, poate că ne vom vedea și la o lansare, dacă nu, netul oferă destule soluții pentru circulația unui text.
Va urma.

Anunțuri

16 gânduri despre „Incidentul

  1. Cum tot românu’ s-a născut poet, adică cu scriitura în sânge, cu siguranţă că suntem majoritari de partea ta, a celui cuprins de febra creaţiei. Cunosc starea , ea nu te părăseşte niciodată, iar când dă pe afară apar puseurile acute ale “bolii”, acea febriliatate cu care te aşezi la masa de scris, fervent, cu o nelinişte profundă, cu o sete ce se vrea potolită.
    Acum dacă mai ai si tabieturile pe care ţi le propune amicul de mai sus…foarte bine, dă-i bice…şi spor la scris.

    Apreciază

  2. Pare un fel de ”docudrama”, ca s-o iau pe limbaje cinematografice (că mă bântuie în ultima vreme 🙂 ). Iar dacă mă uit la pictura din capul articolului, cu reflexe de Copșa Mică renascentistă sau chiar de Cernobâl stilizat (!), parcă resimt un pic de docu-spaima … 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s