Patologie: sindromul secretarului general


sgNu am vrut să cred ani de zile că „omul de tip nou” gândit de ideologii lui Ceaușescu e viu si funcționează mai bine ca oricând, dovedind „înaintarea glorioasă…”, chiar dacă cele mai înalte culmi ale comunismului se numesc acum capitalism, iar noi ne prefacem că condamnăm comunismul, care e în fond o ideologie, iar noi suntem, ca de obicei, ridicoli.

Sindromul secretarului general este o denumire întâmplătoare și nu are legătură cu funcția de odinioară sau de azi, ci cu practicile șefului băștinaș, aceleași azi ca odinioară.

Mai trebuie spus că sindromul merge la pachet cu unul pereche: sindromul țapului ispășitor.

Ambele originează în infailibilitatea șefului, un fel de supraom, care înainte de toate nu poate nici în ruptul capului să greșească. Pentru asta se sacrifică, slugarnic, un subaltern, intrând în rolul țapului ispășitor.

Așa se întâmplă că de fiecare dată când treaba merge prost, la noi de obicei merge prost, șeful, care de fapt este capul prostiei, nu are voie să apară în această postură umilitoare, care i-ar face praf statutul de padișah și ar face imposibilă lingușirea în continuare de către subalterni. Apare chiar riscul impus de ideea destituirii șefului, pentru incapacitate, un gând inacceptabil pentru subalternii preaplecați, chiar dacă fiecare așteaptă, în taină, momentul în care se poate dezice de șeful actual, pentru a se ploconi la următorul.

Estimp șeful, de fiecare dată când privește dezastrul pe care chiar el l-a provocat, nu va înceta să se plângă de subalterni, pe care îi ia sistematic peste picior, pentru a da de înțeles că el, alesul, trăiește drama unui geniu înconjurat de imbecili. Iar înconjurătorii încuviințează tăcuți și prind curaj eventual târziu în noapte, la beție, când evident că nu-i mai ascultă nimeni.

Nu știu dacă autorul schemei este chiar numitul Nicolae Ceaușescu, eu pe el l-am apucat pentru prima oară cu asemenea apucături, iar de atunci îl văd cum renaște în fiecare șef cu care mă întâlnesc.

Și atunci întreb: de ce să mai condamnăm atâta comunismul, care oricum n-a existat niciodată, decât în niște falanstere experimentale, de ce să condamnăm birocrația partidului unic, care a născut mai multe partide, după nevoi, dacă modelul nostru de muncă și viață rămâne același?

Anunțuri

6 gânduri despre „Patologie: sindromul secretarului general

    1. Natura omenească este PERFECTĂ, deoarece EXISTENŢA nu poate funcţiona cu …”imperfectiuni”.
      Indiferent ce declară o ideologie sau alta…totul se reduce la ACAPARAREA PUTERII PRIN ORICE MIJLOACE.
      In ceea ce priveste articolul…nu prea am ce zice…si ăsta este un compliment, este drept, cu o imprtanţă relativă.
      Întrebarile retorice au răspunsul inclus…Condamnarea comunismului, ca multe alte atitudini post lovitura de stat, sunt jocuri de gleznă.

      Apreciază

  1. imi amintesc un PDG al SRR care declara ca audienta scade din vina angajatilor, norocul constand in excelenta prestatie a directorimii, care, desi insuficient platita, duce greul si mentine firma la cote de avarie, sireaca

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s