4 lecții despre cum să nu spui o poveste

Vrei să ne spui o poveste, nu? De aceea ți-ai făcut un cont pe o rețea, te scoli mai devreme și-ți bei cafeaua cu ochii în laptop. Ai să ne spui ceva. De pildă acest montaj multiplicat, distribuit, plăcut sau înjurat.

Care este povestea ta?

Ești „de partea refugiaților” – cam asta e tema pe care vrei să ne-o comunici.

Adică ești împotriva acelor fasciști împuțiti, hateri, retardați etc. care văd în fiecare individ care apare neinvitat și fără acte și în număr din ce in ce mai mare – un terorist. Te-a apucat așa un sentiment înălțător că suntem oameni și trebuie să demonstrăm asta și chiar dacă nu ai mișcat vreodată un deget ca să-ți ajuți semenii, ai chef acum să ne spui povestea bunului samaritean în versiunea ta personală.

E dreptul tău.

Repet, de aceea ai internet, de aceea ți-ai făcut cont pe o rețea, blog, etc. E dreptul tău să-ți construiești povestea cum vrei, inclusiv să consideri că eventualii tăi cititori au coeficientul de inteligență al unei găini.

Dar trebuie să te avertizez.

Majoritatea posibililor tăi cititori nu sunt chiar atât de proști, de aceea scrisul cere ceva mai multă muncă decât niște clicuri pe copy, paste și publish. Scrisul chiar îți cere să gândești și are niște reguli care nu s-au scimbat odată cu inventarea tabletelor și a telefoanelor inteligente. E posibil să ni le reamintim?

1. unde?  Poza e impresionantă, dar nu face 2 bani. Ce reprezintă? O localitate din Siria? Care? Câți locuitori are?
2. cine? cine le-a spus să se „întoarcă de unde au venit” și în ce context?
3. când? poza poate fi de ieri sau de acum 3 ani, nu e același lucru.
4. sursa? poza presupun că n-ai făcut-o tu, cu telefonul, ieri dupa masă, când ai dat o raită prin Siria?

Ca să nu mai vorbim de faptul că orice poveste are și un context. De ce îmi vâri sub nas, duminică dimeața tocmai poza asta? Evident, ca să mă provoci. O faci prost, ca reacția mea să fie „pe invers”. Iar reacția mea va provoca alte reacții și ne trezim că avem o nouă „criză”.

Care criză? Cea care nu există, de aceea trebuie inventată, dacă se poate cu voluntari, că ei nu ridică costurile operațiunii, voluntarii sau, cum le spunea tovarășul Lenin, idioții folositori.

În mod normal avem niște reguli după care ne parcăm mașinile, ne plimbăm câinii sau trecem frontierele unui stat.

Legătura dintre o astfel de poză care, repet, nu știu ce reprezintă, fiindcă din prostie sau intenționat ea nu are o legendă – și oamenii care apar în masă într-un anumit loc, cu copii în brațe, cu bătrâni, etc. este pur speculativă, deoarece nu există nici un indiciu care să facă legătura dovedită dintre cele două elemente – poză și „refugiat” – decât eventualele speculații (sau naivitatea, de ce nu prostia?) celui care citește mesajul.

E limpede că „autorul” nu vrea să gândesc, el vrea să reactionez impulsiv, visceral, apelează la latura mea emoțională și o ocolește cu grijă pe cea rațională, ca nu cumva să se trezească din adormire.

Dacă (mai) interesează pe cineva, nu am nici o poziție în această „criză”, fiindcă nu am destule informații ca să-mi permit o poziție documentată și nici nu-mi oferă nimeni astfel de informații.

În schimb sunt bombardat cu mesaje emoționale, cu declarații pompoase și ridicole și mă simt invitat să particip la o isterie de masă care nu trece de nivelul de intelingență al suporterilor beți turtă ai unei echipe oarecare de fotbal, care se iau la bătaie în cârciuma satului.

Mărturisesc că nu m-a interesat niciodată fotbalul și oricât de beat am fost, n-am ajuns niciodată suporter. Dar asta e treba mea, nu cred că vă interesează.

În schimb ar trebui să vă intereseze de ce vi se ofera, „gratuit” – (când știm că nimic nu e gratuit pe lumea asta) – astfel de povești care să înfierbânte spiritele?

Poate vă mai gândiți, dar numai dacă vreți.