Firul verde al ierbii de acasă (1)


11990676_1015110515206927_5697576340844680423_n

Sâmbăta trecută m-a sunat Radu G. să-mi propună participarea la o întâlnire pe tema presei locale. Să vorbești despre presă locală la Dej, descris de obicei ca „oraș muncitoresc” este o întreprindere temerară, cel putin dacă ne referim la presa print, cea dinainte de la revolutia digitală, având în vedere că o localitate cu ceva peste 30.000 de locuitori nu avea cum să susțină material o publicație proprie, decât dacă presupușii cititori ar fi fost dispuși, într-un elan de patriotism local, să platească un preț de vreo 5-6 ori mai mare decât prețul oricărui ziar central pentru fiecare număr al săptămânalului propriu, un fapt care nu s-a petrecut niciodată.

Nu regret că am acceptat invitația, fiindcă istoria, fie ea și locală, se repetă în cazul în care este uitată. Anul 1990 a demonstrat că există împrejurări exceptionale în care legile pieței, rațiunile economice și ratingul media nu mai functionează după tiparele obișnuite, pe care le considerăm normale, că situațiile exceptionale produc efecte neobisnuite, un exemplu fiind existența la Dej a publicatiei locale „Libertatea” – primul număr al acesteia a fost distribuit gratuit în data de 23 decembrie 1989, publicație care a apărut cotidian între 23 și 30 decembrie, iar din ianuarie și-a schimbat numele în „Gazeta Someșeană” cu apariție săptămânală până în luna iunie 1990, când și-a încetat activitatea.

Această apariție meteorică în peisajul media transilvan nu a fost întâmplătoare, istoria locală aDejului fiind una din acele îmbinări ale relației cauză-efect care surprinde tocmai prin natura ei paradoxală. Personajul cheie al aventurii – pentru că până la urmă asta a fost, o aventură – s-a numit Radu Săplăcan, născut la București și crescut la Dej unde a absolvit liceul, după care a studiat filosofia la UBB Cluj. Toate datele personale îl recomandau la absolvirea facultății pentru o carieră universitară sau în redacția unei reviste de cultură. Politica de cadre a partidului vedea lucrurile diferit și în consecință R.S. a fost „repartizat” la Dej (oarecum orașul natal, situație de invidiat pentru acele vremuri) unde urma să îndoctrineze tinerii de la cele 2 licee care funcționau atunci în localitate, evident obiectul îndoctrinării fiind ceea ce se numea în anii „de aur” – „științe sociale” – adica în primul rând (și in toate celălalte rânduri) politica P.C.R. Cu o soție medic la spitalul municipal și un apartament repartizat pe Dealul Florilor, tânărul urma să întărească rândurile activiștilor prin care conducerea de partid și de stat a decis să mențină igiena creierelor delor 20 de milioane de supuși. Aici a fost eroarea. Oricare absolvent de liceu la seral, cu facultate la fără frecvență și cu lecturi precare, care ar fi cântat voios la nunți „astăzi nu contează anii / numai Dacia și banii…” (din „folclorul nou” al acelor vremuri de metal prețios) și ar fi ajuns probabil în 10-15 ani director de liceu sau poate chiar șef la partid. Nu era cazul fiului eminentului profesor de limba și literatura română Petre Săplăcan și al învățătoarei Aurelia Săplăcan, născută Mureșan.

Studenția la Cluj, lecturile și prietenii, cenanclul „Tribuna” și nu în ultimul rând educația primită în familie îl făceau pe tânărul R.S. cât se poate de nepotrivit pentru rolul încredințat. În loc să-și „vadă de treabă” – eufemismul românesc pentru executarea fără comentarii a ordinelor primite „de sus” – R.S. s-a apucat să tulbure viața urbei, și chiar a mai multor localități cum ar fi Becleanul, Bistrița, Baia Mare, Vișeul si altele într-un mod la care nu se aștepta nimeni în vremea aceea și care a dat de lucru instituțiilor RSR, mai precis Securității, care a deschis pe numele lui un dosar de urmărire informativă (DUI 207) la care trudeau cadrele din MM, BN și CJ. Motivul aparent nevinovat era cenaclul „Saeculum” – un cenaclu literar al nimănui (în sensul că astfel de activități se desfășurau după ritualul vremii sub oblăduirea vigilentă a unui „așezământ” mai mult sau mai putin cultural, unde un „metodist” avea grijă să nu se comită cumva erezii la adresa partidului si al celei mai iubite familii de conducători). Saeculum nu doar că funcționa fără o astfel de „competentă” îndrumare, dar a adus la întâlnirile sale, urmărite de un public deranjant (pentru autoritați) de numeros pe: smeritul monah Nicolae (în dosarele Securitătii „banditul” Steinhardt Nicu Aurelian – la activ 14 ani de pușcărie pentru „uneltiri…”), Teohar Mihadaș (7 ani de pușcarie, tot pentru „uneltiri”), Virgil Mazilescu (cazul Goma-Mazilescu era de notorietate) precum și o serie de tineri „suspecți”: Florin Iaru, Ion Stratan, Ioan Groșan, Bogdan Ghiu,… ca să nu mai vorbim de suspecții mai mult sau mai putin locali Ioan Mureșan, Radu Țuculescu, Alexandru Vlad, Vasile Gogea, etc.

Viața acelui cenaclu merită o povestire aparte și ea explică fondul pe care s-a născut, în decembrie 1989, presa locală din Dej, la inițiativa aceluiasi R.S., însoțit de pictorul Marcel Lupșe, care se ocupa de grafica publicației, de o echipă de entuziaști: Elena Mereuță, Alina Ciascai și mulți alții, inclusiv subsemnatul devenit martor și, grație propunerii lui R.G. povestitor.

(va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s