Cum stăm cu traducerile?… și ce se va vedea la Leipzig în 2018


Traducerile sunt inevitabile, iar literatura un ambasodor mult mai bun decât oricare politician. Iată câteva detalii: http://derstandard.at/2000068215120/Gastland-Rumaenien-bringt-40-neue-Werke-mit-zur-Leipziger-Buchmesse

Leipzig01

Există un efort în sensul apropierii literaturii noastre de publicul german, urmează să vedem și rezultatele.

Nume cunoscute (deocamdată) la Leipzig: (în ordinea textului) – Gabriela Adameșteanu, Varujan Vosganian, Herta Müller, Ada Milea, Mircea Cărtărescu. (Pe când și altele?)

dst

Concluzia directorului târgului Oliver Zille: „Es spricht für mich Bände, dass bisher trotz aller Bemühungen wenige Autoren eine breite Popularität in Deutschland erreicht haben.” -( derstandard.at/2000068215120/Gastland-Rumaenien-bringt-40-neue-Werke-mit-zur-Leipziger-Buchmesse) – Pentru mine este edificator că până în prezent puțini autori [români] au ajuns la notorietate în Germania.

Să fie doar vina traducătorilor? [http://cennac.ro/pagini/sesiune-speciala-pentru-primirea-solicitarilor-de-finantare-pentru-proiecte-in-limba-germana-in-cadrul-programului-publishing-romania/en]

cnc

Anunțuri

Puterea: mai ușor de obținut, mai dificil de exercitat, pierdută mai rapid


power

Puterea ne preocupă (inclusiv pe cei care susțin contrariul), ne fascinează și ne intrigă în măsură mult mai mare decât reușim să o înțelegem. E de remarcat că după reacțiile lor din ultimul timp, nici cei care o exercită nu sunt scutiți de surprize. Cartea lui Moises Naim, Sfârșitul puterii (http://www.librarie.net/p/279455/sfarsitul-puterii) este în măsură să uimească, să explice dar și să înspăimânte cititorul obișnuit cu realitatea de referință cunoscută lui (care nu este identică cu realitatea obiectivă).

naim

Acest decalaj poate fi din ce în ce mai mare, pe măsură ce societatea se folosește de tehnologii tot mai avansate mai ales în domeniul comunicării. Consecințele se manifestă nu doar în politică (unde lupta pentru putere este evidentă și unanim acceptată), comunicarea rapidă și ieftină la care are acces un număr foarte mare de persoane a schimbat întreg modul de viață în majoritatea societăților.

Pe de o parte aceste schimbări au stârnit multiple îngrijorări, chiar unele încercări (eșuate în mare parte până în prezent) de a cenzura internetul pentru a-i limita impactul. Pe de altă parte multe evenimente nu ar fi avut loc dacă nu ar fi existat posibilitatea ca oamenii să comunice rapid și independent, dacă singurele surse de informare ar fi rămas cele oficiale. Însăși ideea de sursă oficială a pierdut mult teren în condițiile în care accesul surselor alternative la opinia publică este simplu, masiv și ieftin. (Mă întreb cum ar fi arătat conflictul din interiorul Uniunii scriitorilor în anii în care toate publicațiile erau supravegheate de la centru, iar încercarea de a difuza informații alternative constituia o infracțiune)…

Libertatea de exprimare și ușurința actului publicării (cu un clic) produc desigur și mult „zgomot”, 80% din ceea ce ne apare pe ecran ori nu ne interesează, ori ni se pare o imbecilitate (asta în cazul în care nu cădem pradă vreunei manipulări, la rândul lor din ce în ce mai abile). Facebook ne dă posibilitatea (sau iluzia) că ne filtrăm mesajele, cu rezultate discutabile.

Mai reușește să publice cineva ceva relevant? Statistic, da. Sunt așa zisele „virale”, dar durata lor de viață este foarte scurtă, de ordinul orelor sau zilelor. Cu alte cuvinte, pe internet nu mai există clasici.

co

NEUMA (Câteva gânduri despre dezincriminarea literaturii)


O invitație la lectură e întotdeauna binevenită. Mediul dinamic al comunicațiilor mobile, care ne acaparează cotidianul, ne determină să spunem adio pontificatelor. Greu pentru generația mea obișnuită cu o structurare piramidală a culturii, cu repere stabile și „nave amiral” de care te apropiai evlavios. Nu avem nici un motiv să credem că în vremea de care ne amintim drept „tinerețea noastră” nu erau și alte talente decât elita consacrată. Erau, dar nu știa nimeni de existența lor. Câteva reviste și edituri dețineau cheile spre glorie, erai publicat sau nu existai. În treacăt mai amintim că monopolul aparținea statului, care nu tolera concurența. Rămâne întrebarea: multiplicarea rapidă și masivă a editurilor, revistelor, grupărilor este de bun augur? Nu știu, îndrăznesc să avansez ideea că nu are cum să dăuneze.A publica nu mai este un ritual sacru la care să fie îndreptățite doar unele instituții atent supravegheate și conduse centralizat. A publica a ajuns să însemne un clic și atât, netul e pentru toți, nu există clasa 1, 2 și mărfar…
Screenshot from 2017-11-19 11-49-29

Sunt destui oameni furioși din cauza aceasta (și ei nu sunt din piesa lui Reginald Rose), normal că orice coborâre de pe soclu, cu statuile care au ajuns să se plimbe printre noi pe bulevardul informațional avem parte și de incidente: o îmbrânceală, o înghesuială… nu e neapărat lipsă de respect, bulevardul, ca și netul, e pentru toți.

Screenshot from 2017-11-19 11-49-33

Vă implor: nu mă suspectați că aș vrea să fac ordine acolo unde nimeni nu mai poate avea această pretenție. Nu e mai bine să luăm liniștiți loc, să vedem ce se întâmplă și să lăsăm verdictele pe seama judecătorilor. Care judecători nu au treabă cu literatura, fiindcă tocmai voiam să vă propun dezincriminarea ei. Publicarea unui text (a unei reviste, cărți) nu mai constituie un act de cutezanță care trebuie numaidecât supus atenției procurorilor literari, în speranța că autorul va obține un N.U.P. (înseamnă: neînceperea urmăririi penale).

Screenshot from 2017-11-19 11-49-36

Bref: propun să citim și această revistă, renunțând să o judecăm, încercând să descoperim ce ne priește și lăsând la o parte restul. Lectură plăcută! Pentru a citi / descărca revista dați un clic aici.

Logica


Toate bancurile cu logica sunt depășite de realitatea pe care nu avem cum să o schimbăm, ne schimbăm noi sau ne schimbă ea pe noi, statistic nu se întâmplă mai nimic. Opusul logicii e ilogicul, absurdul, cu manifestările sale curente, poate cea mai frecventă fiind excesul de zel. Prin consecințe, acesta din urmă nu este o simplă exagerare ci o subminare a sensului firesc, o formă (in)conștientă de sabotaj care compromite intențiile inițiale prin faptul că acestea devin de cele mai multe ori inutilizabile.

Urbanizarea nu a fost o greșeală, dimpotrivă, ea a constituit o necesitate pentru orice țară din lumea industrializată, alternativa fiind rămânerea în urmă și izolarea. Degringolada a început când nu am fost capabili sau nu am vrut să ne oprim la urbanizare, căutând cu orice preț hiperurbanizarea până în detaliile nesemnificative, dar agasante. Vă mai amintiți (cei care din motive naturale au astfel de amintiri) cum arăta „adresa completă” în era blocurilor: Str… Nr… Bloc… Scara… Etaj… Apartament…

Doar că pe strada să-i zicem Lăcrămioarelor, la nr. 3 nu exista decât un singur bloc, de exemplu H1, aceasta fiind denumirea de șantier, înlocuibilă după darea în folosință a imobilului cu adresa normală: strada, numărul și apartamentul. Blocul, scara și etajul nu aveau nici o relevanță, fiindcă la numărul respectiv nu era decât un singur bloc, numerotarea apartamentelor succesivă, deci nu aveai cum să găsești același număr de apartament la mai multe scări sau etaje. În schimb redundanta și stufoasa adresă era foarte potrivită să încurce oamenii, mai ales pe cei mai în vârstă sau mai puțin școliți.

Încurcătura este folositoare, ea îi impresionează pe oameni, îi emoționează și le inhibă gândirea. Nu mi-am închipuit că acest principiu se va răspândi atât de repede și va fi aplicat cu atâta energie în mai toate domeniile vieții publice în plină eră a surplusului de informații (adică information overflow). Majoritatea temelor dezbătute în spațiul public contemporan, dichisite cu etichete stridente gen breaking news sunt nu doar lipsite de relevanță, ele blochează prin excesul de zel și exagerarea detaliilor orice formă de interpretare rațională a subiectului.

Faptul că am ajuns să comunicăm enorm și să înțelegem din ce în ce mai puțin poate fi numit destin, iar noi – suntem arhitecții acestui nonsens. Din păcate nu mai e nimic de adăugat.

Misterele pelerinajelor


Mistere? Desigur. Nimic nu e ceea ce pare. Toți avem locurile noastre de pelerinaj. Nu contează că denumirile diferă. Veți vedea că tot pelerinaj se cheamă. Locul meu e Clujul. Clar. Nu am multă imaginație. La Cluj am fost student, acolo am visat că sunt jurnalist, tot acolo mă întorc din când în când într-un ritual.

Era simplu. Benzină. Câteva ore de drum și pentru o jumătate de zi îmi imaginam că mai fac parte din lumea aceea care pentru unii nu mai există. Pentru alții nu mai exist eu. Revenirea la realitate: noaptea, orbit de farurile celor care circulau în sens opus. Nu mai ține. Benzina s-a tot scumpit. În Cluj mașina devine o dilemă. Cozi – da. Locuri de parcare – nevermore. Cu excepția celor care îți iau bani. Nu puțini. Am revenit la autocar. Scapi de unele griji, dar depinzi de orarul lor, dictat de profit. Locurile mele de pelerinaj au alt orar. Nonprofit. Ce profit să iasă de la USR (Uniunea scriitorilor, pentru a evita confuziile!) sau cenaclul UBB, zis „al lui Muri”? Ar mai fi altele, dar am renunțat. Nu are rost. Unele aparțin tinerilor. N-am ce căuta acolo. N-am uitat cum priveam noi „fosilele”. Altele s-au politizat. N-am ce face cu politica. Nu e de mine. Mi-au rămas cele 2 locuri unde mai sunt acceptat. Le frecventez cu măsură. Nu e tot un pelerinaj?

Am început să înțeleg pelerinii. Oameni care mai au o speranță. O iluzie. Cred că fac parte dintr-o comunitate care probabil există doar în imaginația lor, dar ce contează? Important e ce credem noi că se întâmplă. Nu ne atinge întâmplarea în sine. Sau credeți că sistemele totalitare combat întâmplător „tendințele izolaționiste”? Până la urmă joci un rol. Hamlet sau al doilea plăieș. E un mod de a-ți asuma destinul.

Cuvinte cheie: se


Limbile au perversiunile lor, întind capcane, permit să facem balet printre fapte, fiecare cu raiul și cu adevărul lui. (Titus Popovici, studiat la școală de generația mea, scria: adevărul e o sinteză.) Adevărul ține în ultimă instanță de interpretare, e utilă această flexibilitate când cultivăm genul preferat: perdaful, inițial o radere de jos în sus, ajunsă gen literar – radem tot. (Atenție la diacritice, radem, nu râdem, cu toate că uneori ar fi mai bine…).

Nu întâmplător producțiile de gen îmbrățișează cu eleganță pronumele „se”-  (indică valoarea impersonală sau personal-generalizatoare a acțiunii) – se cere, se vrea… Cine? Delicată întrebare. Ce ne facem dacă răspunsul la – cine vrea? – e: aproape toata lumea? Oamenii nu sunt doar capricioși, ei nu cred că sinceritatea e o obligație. Nu. E mai degrabă dovadă de naivitate, ca să nu zicem prostie. Deci nu contăm pe ei, pe oameni. Rămânem cu fluierul, cântăm steaua care va cădea la nunta noastră… și ne retragem discret din peisaj devenind una cu el.

Perdaful contemporan contrazice însă Miorița. „Ciobanul mătură pe jos cu cei doi criminali”, „Răspuns devastator al ciobanului la dresa celor care vor să-l ucidă”, „Află cum desființează ciobanul …” – Presa. Povestea nu se schimbă. Urmează breaking news. Cioban ucis cu cruzime… Dar cel puțin a avut o răbufnire, după unii. Alții vor zice că nu a știut să moară elegant.

Cine sunt unii și alții? Nu știm. Se afirmă…, se crede…, etc. Autoritățile vor demara o anchetă, care va stabili cu exactitate… Iar cifrele macroeconomice vor indica, în continuare, un indice de creștere…

Vă rog să mă iertați pentru aceste rânduri. Se zvonește că aș fi avut un derapaj. Se mai întâmplă.