Însemnări [mai mult sau mai puțin :)] zilnice.
Din cuprins: Editorial de Andrei Moldovan: Mare kalhoz (3), versuri de Petru Cârdu și Vasko Popa, cronici de Vasile Vidican (Iacob Naros, Liviu Rebreanu si Cuibul Visurilor) și Icu Crăciun (Ștefan Mihuț, Balurile din tranziție) și documentar – Adrian Onofreiu (Resursele vii ale documentului).
Suplimentul poate fi citit / descărcat aici.
Sunt bucuros că pot scrie aceste rânduri, care îmi vor răpi câțiva “prieteni”. Nu sunt scriitor și nici nu ambitionez să devin. Nu (mai) sunt angajat la o instituție (publică sau privată), deci nu-mi prejudiciez angajatorul supărînd clientela. Trăiesc într-o pădure și îmi place aici – deci nu mai pot fi trimis nici măcar in exil. Am bafta să fiu pensionar (alții consideră asta un blestem), am tras destul ca să ajung aici, mă dor toate încheieturile și mă ramolesc pe zi de trece, dar cel puțin pot să scriu ce gândesc.
Nu este un secret că în România nu se poate trăi din scris. Piața noastră de carte are distorsiunile ei, editorii luptă din greu cu falimentul iar scriitorii se mulțumesc în general să fie publicați fără să se mai tocmească pentru onorariu. Dar cineva trebuie să plătească chiria și să astâmpere foamea și frigul. De aceea USR și alte instituții dătătoare de subvenții devin nu doar importante, ci de-a dreptul vitale, la fel și lupta pentru puterea asupra acestor resurse.
Un episod recent este “cazul Aldulescu”, o telenovelă căreia i-am dat și eu like și share cu blazarea utilizatarului de facebook pentru care clicul ține loc de lectură și de gândire. Adevărul e că nu prea am avut de ce să ma intereseze cazul, până în dimineața aceasta când m-am trezit cu o întrebare din partea lui Daniel Moșoiu, nu-mi este adresată mie întrebarea, omul vrea să se dumirească, normal, nu?
Mă simt obligat să-i răspund mai tânărului prieten in primul rând din respect pentru onestitatea sa, onestitate care m-a făcut in primul rând să mă rușinez de blazarea mea.
Am luat puțin netul la răsfoit și m-am trezit cu câteva… coincidențe?
Scriitorimea protestatară (adică anti Manolescu, omul care a monopolizat USR pentru el și acoliții acuzați – de opozanți – că-i cântă în strună… deh, ce nu face omul pentur o bucată de pâine?) nu părea deosebit de interesată de soarta d-lui. Aldulescu, de fapt dacă te uiți pe rețele, fiecare e deosebit de interesat doar de propria soartă.
În ordine cronologică, d-l. Manolescu, acest padișah al scriitorimii autohtone, a primit veste (nu e greu, cu internetul) că la filialele bucureștene (mai bărbate, nu atât de obediente ca cele cuminți din provincie) se uneltește împotriva tronului de către prinții mai tineri, un fel de variantă a serialului Suleiman Magnificul. Drept urmare sultanul a hotărât să le închidă seraiul recalcitranților, oferindu-le în schimb o cămăruță la sediul central, unde îi poate supraveghea mai bine.
Normal, răzvrătirea a luat amploare. Întâmplător la sediul devenit măr al discordiei locuia și d-l Aldulescu, cu voie de la padișah. Renunțarea la sediu îl lasă așadar făra locuință pe chiriașul Aldulescu? Nicidecum, USR nu este proprietarul imobilului, așa că d-l. Aldulescu, dacă nu vrea să se mute, poate încheia un alt aranjament cu proprietarul.
Dar într-o campanie electorală factorul emotional este mai important decât logica, iar toata lumea a priceput că în USR e o campanie mai aspră decât cea din politică, Manolescu e în mod natural în curs de predare, întrebarea cheie e: cine primește? Moment prielnic pentru alianțe, proteste și alte atitudini, în vederea asigurării unei poziții bune in noua ierarhie. Nimic deosebit.
Iată cum a ajuns d-l. Aldulescu “evacut de USR”, vicitmizarea aducându-i o adevărată competiție în materie de manifestări de solidaritate, la fel de “originale” ca întreaga luptă pentur putere din USR.
Consider ca toate acestea erau de așteptat într-o societate ca a noastră. Mă miră un singur fapt: de ce se lasă d-l. Aldulescu folosit în această campanie electorală?
… sau doua șansă
O organizație care să vândă identități noi. “Vechea”, adică identitatea reală se transformă în “persoană dispărută”. O altă înfățișare, dar mai ales discreția totală sunt argumentele forte. Cine nu a trecut prin acele clipe în care ar fi dorit să-și repornească viața? Aproape toată lumea. 5%, sau poate numai 3% sau chiar numai 1% dintre oameni dispun și de mijloacele bănești necesare. Fiindcă o astfel de aventură, de fapt un fals care anulează autoritatea guvernelor, trebuie să coste o avere.
La atât de mulți bani, succesul e garantat. Cu o singură excepție. Posibilitatea ca beneficiarul să devină nostalgic după existența anterioară, situație în care, la limită, ar ajunge să se autodenunțe, punând în pericol întreaga operație. Pentru securitatea celorlalți clienți, organizația este obligată să elimine recalcitrantul.
Poate există și o formulă mai accesibilă, nu atât de radicală, o formulă care să nu presupună din start o identitate cu totul nouă, acceptată (până la limita deconspirării) și care presupune anularea celei anterioare.
O schimbare de personalitate?
Dacă nu e stricat, nu te apuca de reparații. Pragmatic. Dacă nu te pricepi, la fel. Înțelept. Dacă vrei să cunoști modul de funcționare, trebuie să riști. Curajos. Câte schimbări vor accepta cei din jurul tau? Ai nevoie de ei? Circumspect. Cum se desfășoară dialogul tău cu oglinda? Poet.
Dar de ce nu?
Lumea ne copleșește cu conspirații. Până și într-o nevinovată (?) reclamă la un detergent poți (daca vrei) descoperi un complot mai mic. Tu nu ai voie să complotezi, autoritatea te amenință și dacă te prinde, uneori te pedepsește. În cocluzie, cu toții suntem ispitiți să complotăm puțin, din când în când. Trișăm, mințim, inventăm. Nu doar din teamă sau de nevoie. Câteodată e vorba de voluptate. Nu ne plac faptele, iubim interpretările.
E o după masă ploioasă si neobișnuit de rece pentru începutul de toamnă. Am timp să-mi închipui. Undeva (nu mai are importanță unde) am citit că un grup cu destulă influență pentru a emite astfel de pretenții, a încercat să-l propună pe scriitorul Augustin Buzura în 1996 sau 2.000 la Cotroceni. Proiectul nu a mai fost făcut public, a fost sugrumat chiar la început. Nu știu și nici nu mă interesează cât adevăr și câtă fabulație este în această poveste. Detaliile dădeau bine la lectură. Comparația cu Havel ne apropia de cehi, ne aducea mai aproape de Europa. Adevărat și fals, dar ce contează, dacă vorbele se potrivesc?
Operatiunea de sabotaj s-ar fi petrecut pe aeroportul din Cluj, unde, în timp ce lua avionul spre București, romancierul ar fi făcut o criză cardiacă puternică (provocată prin mijloace oculte și neamintite în text), iar aceasta criză l-ar fi determinat să renunțe.
Probabil o invenție a unui blogger dornic de accesări. Dar ce contează? Eu imi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă Buzura ajungea la Cotroceni. Nu mă refer la România, e prea mult, mă gândesc doar la posibilele raporturi ale prezumtivului șef al statului cu U.S. (Uniunea Scriitorilor). Câte canale de comunicare ar fi existat între Palat și sediul U.S. și cum ar fi funcționat ele? Câți condeieri l-ar fi sunat, căutat și cu ce scop? (Scopul e mai ușor să ni-l imaginăm). Cum ar fi reacționat taciturnul din Copalnic-Mănăștur la toate acestea?
Dați liber imaginației, dar numai daca vreți.
Limba română a adoptat termenul teatru de război. Siria este un astfel de loc, despre care știu foarte puțin. Încerc să fiu la curent, urmăresc știrile, în Siria nu sunt corespondenți, doar comunicate laconice despre implicarea „actorilor” care nu sunt sirieni decât în parte și care ne comunică ce vor ei. Corespondenții sunt în zonele cu refugiați, de unde îmi prezintă rezultatele activității călăuzelor, de regulă o masă de oameni în mișcare. Oameni despre care nu știu mai nimic. Aflu întâmplător că unii sunt irakieni sau afgani, țări bântuite de războaie civile despre care iarăși nu știu mai nimic. Oamenii aceia vor să ajungă în Germania sau în țările scandinave. Asta zic corespondenții. Oamenii vorbesc puțin, într-o engleză aproximativă. Guvernele dau comunicate din care nu înțeleg mare lucru. Înțeleg doar că nu vor să spună ce îi preocupă de fapt sau că sunt în campanie electorală.
Pe de altă parte, serviciile secrete au bugete prea generoase ca să presupun că nu au informat din timp despre afluxul de imigranți. Mie îmi prezintă evenimentele ca pe ceva neașteptat. Nu cred așa ceva. Nu știu ce se întâmplă de fapt, dar am câteva întrebări, ca unul care a trăit și evenimentele din 89.
Dacă mă lămuriți si pe mine vă rămân recunoscător.
Mi-am pus această întrebare în momente de oboseală, lehamite, disperare sau atunci când doream cu orice preț să fac altceva. Internetul îmi spune că nu sunt singurul preocupat de ereditate, care întrebă „de unde vin?”ca să afle răspunsul la „unde mă duc?”
Povestea se complică de câteva miliarde de ori, deoarece fiecare locuitor al acestei planete are posibilitatea si probabil își pune cândva această întrebare. Rezultatul: evident, câteva miliarde de răspunsuri și prin deducție, cam tot atâtea potențiale surse de conflict. Este tragedia lui homo sapiens, eroarea de sistem care înghite o parte importantă din resurse și produce nenumărate victime. Privită în acest fel, încercarea de unificare a omenirii nu mai trebuie să fie neapărat o conspirație.
Cuvintele trădează, ele comunică mai mult decât intenționează cel care le rostește. „Vor să conducă omenirea” este o capcană, e o expresie ilogică, normal că omenirea trebuie să se conducă sau să fie condusă într-un fel sau altul. Aspirația la un astfel de proiect nu poate fi incriminată înainte de examinarea proiectului. Este momentul în care apare șarpele biblic cu intenția de a stoarce mărul suspiciunii în păharul pe care după aceea ni-l oferă.
Societatea nu poate functiona fără un pact intre membrii ei. Din modelul mintal care se răspândește în mediile de azi pare să lipsească posibilitatea includerii guvernantilor în acest pact. Impresia de revoluție permanentă este tot mai evidentă și manifestările tot mai agresive. Să fi avut dreptate Mao? Da, Mao, liderul legendar al comuniștilor chinezi, fiindcă lui îi aparține conceptul.
Ca de obicei, vă rog să vă gândiți 2 minute la aceste chestiuni. Numai dacă vreti, evident.
„La noi scriitorul nu are un agent literar care să se ocupe de treaba asta. Deseori, cînd eram dincolo, mi se spunea să le dau adresa agentului meu literar… E o problemă veche și cine știe cît timp o să tot fie. Dar literatura română poate sta, fără nici o jenă, pe raft alături de literaturile de afară. Iar poezia română e una de vîrf. Întîmplător, am tradus vreo 9 volume de poezie de expresie germană și, zău, am ajuns la concluzia că… noi avem poeți minunați. Păcat că nu prea se știe și dincolo, decît prin mici cercuri nesemnificative.”
… spune Radu Țuculescu într-un interviu (sursa: „Și atunci cînd cînt la vioară, de fapt scriu proză ori teatru” – interviu cu scriitorul Radu Țuculescu). Eu cred că problema merită mai multă atenție. Radu Țuculescu nu face decât să o amintească, tema interviului e alta. Am încercat și eu să abordez acest subiect în cercurile literare care mi-au făcut onoarea și unele dintre ele chiar placerea să-mi suporte prezența. De fiecare dată răspunsul a fost același: tăcere. Nimeni (dintre cei cu care am apucat a vorbi – avem așadar de-a face cu o reducție severă a termenului) – nimeni nu s-a arătat dispus să accepte subiectul. Interlocutorii mei îmi lăsau de fiecare dată impresia că am făcut o gafă, aveam senzația de parcă spusesem un banc cu „.. și dă-i și fute-o..” într-o societate simandicoasă și că eram pe cale să fiu scos pe ușă afară. Nu am eu menirea să lămuresc această chestiune, nu sunt nici scriitor, nici editor sau cel puțin critic literar. Sunt un biet cititor care trăiește undeva la marginea (aproape în afara) societății și nu am autoritatea necesară pentru a emite judecăți privitoare la lumea literară. Nici nu vreau să-i înfurii pe corifeii genurilor literare, foarte mulți la număr și destul de irascibili as it is.
Îmi amintesc însă de disputele tot mai frecvente pe „rețele” despre „patriotismul lui Ceaușescu”, „trădătorii” care au vândut, furat, distrus industria noastră chipurile atât de puternică încât trebuia desființată printr-o conspirație ca să nu stânjenească occidentul grație concurenței pe care i-o făcea. Nu sunt expert în economie (adevărul e că nu mă pricep de loc), însă nu vi se pare de bun simț faptul că un produs (industrial de data aceasta) nu trebuie doar fabricat de o industrie foarte performantă, cu specialiști de talie mondială, etc. – acel produs trebuie în cele din urmă vândut, altiminteri rămâi cu el în depozit și mori de foame pe lângă performanțele tale industriale.
E riscant dacă nu de-a dreptul revoltător să încerci o comparație între industrie și literatură. E clar că după paragraful de mai înainte m-am ales cu capul spart (cel puțin). Cu toate acestea, o zice chiar Radu Țuculescu, avem o poezie, o literatură care poate sta oricând alături de altele pe raftruile bibliotecii Babel. Doar că – un mic defect – nimeni nu prea știe cât de bună e literatura noastră.
Continui, cu capul spart mai înainte (mai exact cu 2 paragrafe în urmă) și spun – asta cred că le va pune capac la toate – că nici noi nu știm cât de valoroși suntem. Obișnuiesc să frecventez lansările de carte și intâlnirile cu scriitorii. N-o fac foarte des și circul la periferie (stau la vreo 500 km de București și la 50 de Cluj) dar atât cât am apucat să fiu martor la întâmplări, am constatat că avem 2 categorii de scriitori: „foarte important” și „unul dintre cei mai importanți”. E adevărat, mai avem și debutanți – ( „foarte important” și „unul dintre cei mai importanți” devii după al doilea volum) – care debutanți intrunesc de la lansare suficiente superlative în descrierea („critică”) a operei lor încât nu au cum să rateze celălalte 2 categorii.
Cu toate acestea, „piața de carte” (iertat fie-mi barbarismul, dar am citit că în lume există așa ceva), vânzările, etc. sunt subiecte tabu, dar din când în când scapă câte o copită sau un capăt de coadă păroasă și atunci adjectivul la modă e „nasol” (eufemism).
Din această dilemă, dragi prieteni (virtuali și/sau reali) nu pot ieși. Cum se face că un popor cu atâția scriitori foarte buni, dintre cei mai importanți, etc. cumpără atât de putine cărți?
Mă abțin de la măgăria de a întreba dacă în România se (mai) poate trai din scris.
Vă rog să vă gândiți 2 minute la cele de mai sus, dar numai dacă vreti.
Vrei să ne spui o poveste, nu? De aceea ți-ai făcut un cont pe o rețea, te scoli mai devreme și-ți bei cafeaua cu ochii în laptop. Ai să ne spui ceva. De pildă acest montaj multiplicat, distribuit, plăcut sau înjurat.
Care este povestea ta?
Ești „de partea refugiaților” – cam asta e tema pe care vrei să ne-o comunici.
Adică ești împotriva acelor fasciști împuțiti, hateri, retardați etc. care văd în fiecare individ care apare neinvitat și fără acte și în număr din ce in ce mai mare – un terorist. Te-a apucat așa un sentiment înălțător că suntem oameni și trebuie să demonstrăm asta și chiar dacă nu ai mișcat vreodată un deget ca să-ți ajuți semenii, ai chef acum să ne spui povestea bunului samaritean în versiunea ta personală.
E dreptul tău.
Repet, de aceea ai internet, de aceea ți-ai făcut cont pe o rețea, blog, etc. E dreptul tău să-ți construiești povestea cum vrei, inclusiv să consideri că eventualii tăi cititori au coeficientul de inteligență al unei găini.
Dar trebuie să te avertizez.
Majoritatea posibililor tăi cititori nu sunt chiar atât de proști, de aceea scrisul cere ceva mai multă muncă decât niște clicuri pe copy, paste și publish. Scrisul chiar îți cere să gândești și are niște reguli care nu s-au scimbat odată cu inventarea tabletelor și a telefoanelor inteligente. E posibil să ni le reamintim?
Ca să nu mai vorbim de faptul că orice poveste are și un context. De ce îmi vâri sub nas, duminică dimeața tocmai poza asta? Evident, ca să mă provoci. O faci prost, ca reacția mea să fie „pe invers”. Iar reacția mea va provoca alte reacții și ne trezim că avem o nouă „criză”.
Care criză? Cea care nu există, de aceea trebuie inventată, dacă se poate cu voluntari, că ei nu ridică costurile operațiunii, voluntarii sau, cum le spunea tovarășul Lenin, idioții folositori.
În mod normal avem niște reguli după care ne parcăm mașinile, ne plimbăm câinii sau trecem frontierele unui stat.
Legătura dintre o astfel de poză care, repet, nu știu ce reprezintă, fiindcă din prostie sau intenționat ea nu are o legendă – și oamenii care apar în masă într-un anumit loc, cu copii în brațe, cu bătrâni, etc. este pur speculativă, deoarece nu există nici un indiciu care să facă legătura dovedită dintre cele două elemente – poză și „refugiat” – decât eventualele speculații (sau naivitatea, de ce nu prostia?) celui care citește mesajul.
E limpede că „autorul” nu vrea să gândesc, el vrea să reactionez impulsiv, visceral, apelează la latura mea emoțională și o ocolește cu grijă pe cea rațională, ca nu cumva să se trezească din adormire.
Dacă (mai) interesează pe cineva, nu am nici o poziție în această „criză”, fiindcă nu am destule informații ca să-mi permit o poziție documentată și nici nu-mi oferă nimeni astfel de informații.
În schimb sunt bombardat cu mesaje emoționale, cu declarații pompoase și ridicole și mă simt invitat să particip la o isterie de masă care nu trece de nivelul de intelingență al suporterilor beți turtă ai unei echipe oarecare de fotbal, care se iau la bătaie în cârciuma satului.
Mărturisesc că nu m-a interesat niciodată fotbalul și oricât de beat am fost, n-am ajuns niciodată suporter. Dar asta e treba mea, nu cred că vă interesează.
În schimb ar trebui să vă intereseze de ce vi se ofera, „gratuit” – (când știm că nimic nu e gratuit pe lumea asta) – astfel de povești care să înfierbânte spiritele?
Poate vă mai gândiți, dar numai dacă vreți.
![CRONICA [R]](https://crezerv.files.wordpress.com/2015/08/cropped-1a839af005cd26c158f270963775e9fe.jpg)
