Categorie: No airbags

Logica


Toate bancurile cu logica sunt depășite de realitatea pe care nu avem cum să o schimbăm, ne schimbăm noi sau ne schimbă ea pe noi, statistic nu se întâmplă mai nimic. Opusul logicii e ilogicul, absurdul, cu manifestările sale curente, poate cea mai frecventă fiind excesul de zel. Prin consecințe, acesta din urmă nu este o simplă exagerare ci o subminare a sensului firesc, o formă (in)conștientă de sabotaj care compromite intențiile inițiale prin faptul că acestea devin de cele mai multe ori inutilizabile.

Urbanizarea nu a fost o greșeală, dimpotrivă, ea a constituit o necesitate pentru orice țară din lumea industrializată, alternativa fiind rămânerea în urmă și izolarea. Degringolada a început când nu am fost capabili sau nu am vrut să ne oprim la urbanizare, căutând cu orice preț hiperurbanizarea până în detaliile nesemnificative, dar agasante. Vă mai amintiți (cei care din motive naturale au astfel de amintiri) cum arăta „adresa completă” în era blocurilor: Str… Nr… Bloc… Scara… Etaj… Apartament…

Doar că pe strada să-i zicem Lăcrămioarelor, la nr. 3 nu exista decât un singur bloc, de exemplu H1, aceasta fiind denumirea de șantier, înlocuibilă după darea în folosință a imobilului cu adresa normală: strada, numărul și apartamentul. Blocul, scara și etajul nu aveau nici o relevanță, fiindcă la numărul respectiv nu era decât un singur bloc, numerotarea apartamentelor succesivă, deci nu aveai cum să găsești același număr de apartament la mai multe scări sau etaje. În schimb redundanta și stufoasa adresă era foarte potrivită să încurce oamenii, mai ales pe cei mai în vârstă sau mai puțin școliți.

Încurcătura este folositoare, ea îi impresionează pe oameni, îi emoționează și le inhibă gândirea. Nu mi-am închipuit că acest principiu se va răspândi atât de repede și va fi aplicat cu atâta energie în mai toate domeniile vieții publice în plină eră a surplusului de informații (adică information overflow). Majoritatea temelor dezbătute în spațiul public contemporan, dichisite cu etichete stridente gen breaking news sunt nu doar lipsite de relevanță, ele blochează prin excesul de zel și exagerarea detaliilor orice formă de interpretare rațională a subiectului.

Faptul că am ajuns să comunicăm enorm și să înțelegem din ce în ce mai puțin poate fi numit destin, iar noi – suntem arhitecții acestui nonsens. Din păcate nu mai e nimic de adăugat.

Reclame

Misterele pelerinajelor


Mistere? Desigur. Nimic nu e ceea ce pare. Toți avem locurile noastre de pelerinaj. Nu contează că denumirile diferă. Veți vedea că tot pelerinaj se cheamă. Locul meu e Clujul. Clar. Nu am multă imaginație. La Cluj am fost student, acolo am visat că sunt jurnalist, tot acolo mă întorc din când în când într-un ritual.

Era simplu. Benzină. Câteva ore de drum și pentru o jumătate de zi îmi imaginam că mai fac parte din lumea aceea care pentru unii nu mai există. Pentru alții nu mai exist eu. Revenirea la realitate: noaptea, orbit de farurile celor care circulau în sens opus. Nu mai ține. Benzina s-a tot scumpit. În Cluj mașina devine o dilemă. Cozi – da. Locuri de parcare – nevermore. Cu excepția celor care îți iau bani. Nu puțini. Am revenit la autocar. Scapi de unele griji, dar depinzi de orarul lor, dictat de profit. Locurile mele de pelerinaj au alt orar. Nonprofit. Ce profit să iasă de la USR (Uniunea scriitorilor, pentru a evita confuziile!) sau cenaclul UBB, zis „al lui Muri”? Ar mai fi altele, dar am renunțat. Nu are rost. Unele aparțin tinerilor. N-am ce căuta acolo. N-am uitat cum priveam noi „fosilele”. Altele s-au politizat. N-am ce face cu politica. Nu e de mine. Mi-au rămas cele 2 locuri unde mai sunt acceptat. Le frecventez cu măsură. Nu e tot un pelerinaj?

Am început să înțeleg pelerinii. Oameni care mai au o speranță. O iluzie. Cred că fac parte dintr-o comunitate care probabil există doar în imaginația lor, dar ce contează? Important e ce credem noi că se întâmplă. Nu ne atinge întâmplarea în sine. Sau credeți că sistemele totalitare combat întâmplător „tendințele izolaționiste”? Până la urmă joci un rol. Hamlet sau al doilea plăieș. E un mod de a-ți asuma destinul.

Cuvinte cheie: se


Limbile au perversiunile lor, întind capcane, permit să facem balet printre fapte, fiecare cu raiul și cu adevărul lui. (Titus Popovici, studiat la școală de generația mea, scria: adevărul e o sinteză.) Adevărul ține în ultimă instanță de interpretare, e utilă această flexibilitate când cultivăm genul preferat: perdaful, inițial o radere de jos în sus, ajunsă gen literar – radem tot. (Atenție la diacritice, radem, nu râdem, cu toate că uneori ar fi mai bine…).

Nu întâmplător producțiile de gen îmbrățișează cu eleganță pronumele „se”-  (indică valoarea impersonală sau personal-generalizatoare a acțiunii) – se cere, se vrea… Cine? Delicată întrebare. Ce ne facem dacă răspunsul la – cine vrea? – e: aproape toata lumea? Oamenii nu sunt doar capricioși, ei nu cred că sinceritatea e o obligație. Nu. E mai degrabă dovadă de naivitate, ca să nu zicem prostie. Deci nu contăm pe ei, pe oameni. Rămânem cu fluierul, cântăm steaua care va cădea la nunta noastră… și ne retragem discret din peisaj devenind una cu el.

Perdaful contemporan contrazice însă Miorița. „Ciobanul mătură pe jos cu cei doi criminali”, „Răspuns devastator al ciobanului la dresa celor care vor să-l ucidă”, „Află cum desființează ciobanul …” – Presa. Povestea nu se schimbă. Urmează breaking news. Cioban ucis cu cruzime… Dar cel puțin a avut o răbufnire, după unii. Alții vor zice că nu a știut să moară elegant.

Cine sunt unii și alții? Nu știm. Se afirmă…, se crede…, etc. Autoritățile vor demara o anchetă, care va stabili cu exactitate… Iar cifrele macroeconomice vor indica, în continuare, un indice de creștere…

Vă rog să mă iertați pentru aceste rânduri. Se zvonește că aș fi avut un derapaj. Se mai întâmplă.

Poetul, traducătorul, sociologul și jurnalistul elvețian Andreas Saurer rememorînd revolta din 15 noiembrie 1987 de la Brașov. Update: am primit de la Zorin Diaconescu traducerea în românește a textului


De ce se vorbește mai puțin despre Brașov 87 în comparație cu Timișoara-București 89? Din cauză că de la Brașov nu a „emanat” nimeni? A fost doar o revoltă împotriva sistemului din acelea care riscă să scape de sub control? Dacă faci praf sistemul, e nevoie de altul și asta nu se poate decât cu aprobare, la Brașov aveau / n-aveau așa ceva?

Gogea's Blog

*

Andreas Saurer
blickt über den Hag.
Echtjetzt?
 Stalin und die Ameisen
Peter Maffay ist 1949 in Kronstadt geboren. Auf Rumänisch heisst die Stadt in Siebenbürgen Brasov.
In Maffays Kindheit aber bekam sie während zehn Jahren offiziell den Namen Orasul Stalin verpasst – Stalinstadt also.
Auf dem Hausberg, der Zinne, die sich kommod mit einer Seilbahn erreichen lässt, war im Wald der Name des 1953 gestorbenen Sowjetdiktators in riesigen Lettern verewigt, vom Stadtzentrum aus gut lesbar.
Mitte der 80er – Jahre besuchte ich Freunde in Brasov. Bei ihnen übernachten durfte ich im Realsozialismus nicht. Als ich  nach 21 Uhr durstig ins Hotel zurückkam, behändigte ich im Festsaal eine verwaiste Flasche Mineralwasser, die Hochzeitsgesellschaft hatte sich bereits verflüchtigt. Auch Feste durften in Nicolae Ceausescus Reich nicht alt werden. Jedenfalls nicht im öffentlichen Raum.
Am 15. November 1987 aber rebellierte die Stadt. Aus den Fabriken marschierten Zehntausende Arbeiter ins…

Vezi articolul original 820 de cuvinte mai mult