La ce-i folosește un stat național unitar unui popor profund divizat?


fightingboardroom.jpg.size.xxlarge.letterbox

Îmi asum întrebarea conștient că ea mă plasează acolo unde e mai rău – între fronturi. Libertatea de comunicare demonstrează cum nu se poate mai bine că războiul cel mai aprig pe care îl poartă cetățenii României la ora actuală se îndreaptă împotriva altor cetățeni ai aceluiași stat. Așa cum înverșunările politice cele mai aprige nu sunt între partide, ci în interiorul lor. Fratricidul ca sport național nu are decât o singură motivație: cine să fie șef? Cândva românul se năștea poet. Românul postmodern se naște lider. Nu contează cât de prost merg treburile, atâta timp cât la conducere este EL. ALESUL. Din păcate nu avem opoziție. Nu știm ce înseamnă opoziție. Pentru noi, opoziție nu înseamnă o concepție alternativă, pentru noi opoziție înseamnă doar schimbarea șefului și a anturajului său. Metehnele rămân aceleași. Corupția, șpaga, nepotismul …, toate acestea sunt trans-partinice, iar prin vot noi schimbăm doar actorii, nu și scenariul. Pe termen lung, această distracție ne va costa foarte scump. Din păcate nota de plată o vor achita nepoții noștri, care nu au nici o vină, alta decât nevrednicia bunicilor. Lumea este o permanentă competiție, iar noi participăm la un campionat cu o echipă care se ceartă tot timpul, se ceartă intre ei și sunt gata să primească orice ajutor, de oriunde, doar să învingă. Pe cine? Pe coechipierii lor. Adversarul real nu contează pentru ei. Important e să fii căpitan de echipă, chiar dacă echipa retrogradează până acolo unde nu mai există „mai jos”. Destin? Blestem? Nu știu, pot doar să constat: asta e! La mulți ani, dragi compatrioți! 2018 e an preelectoral și aud deja zăngănit de săbii.

Anunțuri

Și eu am visat cândva autostrăzi …


SAMSUNG
Drumu-i lung, pe drum m-am dus…

Vă închipuiți că o astfel de cale de acces e jale, că ea mă face „defavorizat”? Eroare 404. Adică de sistem. Drumul ăsta mă apără. Mai bine decât o fac câinii. Slavă cerului descurajează turismul, adică fără boxe vibrând de manele date la maxim, fără peturi și doze aruncate peste tot, fără… parcă nu știți? Nu sunt eu primul care a descoperit mizeria. Nici drujba n-am inventat-o eu. O aud doar cum cântă, pe-nserat, după ce se-nchide la bufet. „Dârz sub luminoasa zare…”, așa am învățat să cânt în armată și n-am uitat. Pluton repeee… tă! Cu cântec înainte marș!

Despre „Pacea Informațională” și judecata de apoi


larics

„Pacea Informațională” este o deducție logică din „Războiul Informațional”. Cronologic, „R.I.” devine o expresie uzuală din media în secolul 21. Faptul că înainte de „R.I.” ar fi existat o „pace informațională” este sau nu deductibil din acest fapt? Nu, astfel de războaie s-au purtat dintotdeauna, e suficient să ne amintim de perioada războiului rece și de Radio Europa Liberă. [http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/europa-libera-de-ieri] sau de titlul documentarului inspirat de războiul de atunci care se purta pe calea undelor: „Cold Waves” [http://icr.ro/paris/razboi-pe-calea-undelor-cold-waves].  Înainte de războiul rece au existat campaniile de propagandă din timpul celor două războaie mondiale, iar în continuare ajungem la Sun Tzu care explica în „Arta Războiului” că informația este o armă foarte eficientă. Deci „Pacea Informațională” nu a existat niciodată, decât poate în ipoteticul Paradis, de aceea este amintită nicăieri. Ce s-a schimbat? Accesul la informație și posibilitatea de a disemina opinii proprii, fără ca acestea să mai fie controlate de cineva. Cu alte cuvinte, controlul exercitat de unele persoane asupra comunicării (nu e neapărat vorba de cenzură, aici se încadrează și redactorul de buna credință al unei publicații care stabilea ce anume merita publicat și ce nu, având în vedere o anumită grilă) a dispărut aproape complet, rețelele de socializare permit „blocarea” unui utilizator, dar aceasta este valabilă doar pentru cel care a efectuat operația, sau „raportarea” când administratorul rețelei poate împiedica accesul unui utilizator, dar asta doar pe rețeaua pe care o administrează, în timp ce numărul de rețele este în continuă creștere și este aproape imposibilă blocarea unui utilizator pe toate rețelele. Iar ce se comunică este oglinda fidelă a unei realități necenzurate, este starea de fapt și nu consecința unei manipulări. Timp de aproape 50 de ani România a avut un singur post de televiziune care a difuzat până în 22 decembrie 1989 doar imagini ale fericirii generalizate, ale entuziasmului colectiv și coeziunii de nezdruncinat a întregului popor în jurul partidului, a secretarului sau general. Nu cumva avem de-a face cu un caz de „fake news”? Poate ne recalibrăm opiniile. Poate. Trăim (încă) într-o țară liberă. Încă? Da. Istoria demonstrează că nimic nu e permanent.

Sfântul Ioan, poetul


ion muresan

Se apropie ziua lui și nu am cum să nu reacționez, evident – nu se potriveste banalul „La mulți..” etc. … cu … etc. sau îngrozitorul „Fie ca…” … Radu Săplăcan se gândea la o carte despre mizeria imaginației. Nu a mai apucat să o scrie el, o scriem noi cu sârg și zi de zi. Patru decenii de prietenie merită mai mult. De fapt Ion merită mai mult. Are parte de zile senine fiindcă a ratat faza cu internetul. Are o adresă de mail pe care nu o folosește, din când în când se umple inboxul și un membru binevoitor de familie din generația conectată i-l golește, povestindu-i ce au mai scris unii sau alții. La fel cu celălalt Ion, Groșan, habar n-are de facebook, wordpress sau blogger. De twitter și alte nebunii nu e cazul să vorbim… Așa a rămas intactă încrederea lui Ion în poezie. El chiar crede că acolo unde este suferință se produce, ca un anticorp, poezie și apoi vindecare. El mai poate visa la sacralitatea verbului a publica, fiindcă nu are viziunea celor 4 sau 5 miliarde de utilizatori de telefoane inteligente cu nenumărate aplicații la care publish e doar un buton si tot ce trebuie să faci e să-l apeși. Mai sunt desigur persoane de vază care își permit luxul unui print, așa cum unii își înrămează elegant toate diplomele. Mai găsești desigur câte o oază cu domni cărunți și doamne fardate unde se vorbește cu demnitate, sobru și elegant despre literatură, ignorând internetul. Apoi, la sfârșit, se reped toți cu telefoanele pe care le-au ignorat până atunci (dacă nu cumva au continuat să le butoneze și în timpul manifestării) și fac repede multe poze pentru internet, de obicei facebook unde adună sârguincioși aprecieri de like și share. Asta se întâmplă și la cenaclul UBB, cunoscut ca „al lui Muri”. El, poetul, se lasă pozat, dar nu are unde să vadă pozele, fiindcă internetul pentru el e ca și conspirația mondială, știe că există, dar nu face parte din viața lui. Nu știu cum se vor termina toate acestea, nu știu unde ne va duce graba cu care am acceptat și acest compromis. Zarurile au fost aruncate. Consecințele se numesc destin.