Cu pumnalul între omoplați

George nu este un admirator al lui Siegfried, eroul din Xanthen, ucis cu o suliță înfiptă între omoplați și nu-l admiră nici pe Vlad, zis Țepeș, care s-a ales cu un pumnal în același loc. George nu este de acord cu violența, sub nici o formă. Fără să fie un negociator, el așteaptă soluțiile negociate. Prietenii îl descriu ca pe o persoană rezonabilă, iar George consideră asta o apreciere. Când s-a întors de la seminarul de aptitudini comunicaționale, a rezumat cele prezentate acolo prin aforismul „Nici o poveste nu merită o viață omenească”. Din ziua aceea, George este considerat și un umanist.

Viața își scrie propriile scenarii.

George a refuzat, chiar de două ori, sa plece în zone de conflict. A ratat două șanse de promovare, dar și-a întărit reputația de familist. Se ocupă de o arhivă, o muncă banală, fără notorietate, de rutină. Cunoscuții au început să șoptească cuvântul plafonat, care sună mai onorabil decât loser.

Toate acestea le retrăiește de câteva clipe, de când priveste fix deschizătura țevii unui pistol cu amortizor. Cel care ține pistolul poartă o cagulă, care îi ascunde nu doar fața, ci în același timp nesiguranța. A ezitat să accepte târgul, zilele lui de glorie au apus, nu mai are agerimea de altadată, dar șansele lui de a mai face un ban sunt tot mai puține și asta pare o operațiune simplă, pe care ar duce-o la bun sfârșit până si un amator. O arhivă lipsită de importanță, cu măsuri minime de securitate, ușor de incendiat, cu scopul de a distruge printre altele un dosar banal, lipsit de semnificație, în afara faptului că unele amănunte din acel dosar ar fi posibil să pornească o avalanșă cu căderi de capete. Aceste capete nu sunt doar sus-puse, au și dare de mână.

Cheile, zice mascatul. Vocea lui se vrea autoritară, dar nu reușește să fie decât răgușită.

În timp ce trage încet, așa cum a văzut în filme, pentru a nu stârni suspiciunea celui cu arma, de lanțul fixat de cureaua pantalonilor, ca să ajungă la legătura de chei, George se vede concediat, stând la coadă la oficiul forței de muncă, divorțat și nenorocit.  Cheile îi aluncă din palma transpirată, lanțul le oprește căderea si ele se transformă într-un pendul.

Mișcă! Mascatul și-a regăsit vocea baritonală.

George se apleacă.

Covorașul îngust, întins sub birou  si care ajunge până in dreptul ușii e la două palme distanță. Memoria colegilor, care îl ironizau cu acel covoraș, numindu-l covorul roșu, îl inundă pentru o clipă, apoi își recâștigă concentrarea. Mascatul stă cu ambele picioare pe covoraș, iar parchetul e proaspăt dat cu ceară.

George trage cu toată puterea de covoraș, răsturnând fără să vrea biroul.

Un glonț se înfige în tavanul biroului, zgomotul exploziei fiind absorbit de amortizorul montat pe țeava pistolului. Atacatorul se dezechilibrează și cade pe spate, peste umbrela lui George, desfăcută să se usuce de ploaie. Atunci când i-a modificat vârful umbrelei, pentru a o folosi si la plimbările lui cu tentă de alpinism, George nu a bănuit că vârful ascuțit, destinat să-l ajute la urcarea pantelor abrupte, îi poate salva viața, curmând-o pe a altcuiva.

Ziua aceea i-a fost însă fatală și lui George.

Nu a avut cum să refuze promovarea într-un post expus, căruia nu-i făcea față. Invidioșii, nelipsiți la orice promovare, jubilau. Procesul cu sora tâlharului, care voia să demonstreze, prin instanță, că George folosise forță excesivă și reclama despăgubiri, sustinuta de două televiziuni tabloide, i-a consumat ultimele energii, chiar dacă hotărârea judecătorească a fost în favoarea lui. În cele din urmă, nevasta l-a părăsit, luând și fata cu ea. Într-un acces de nervi și-a dat demisia și a ajuns pe drumuri.

Coada de la oficiul muncii înaintează greu, dar aici nu se grăbește nimeni. Oamenii de aici nu au nimic in afară de timp, însă timp au din belșug. Individul care tocmai intră, poartă o căciulă de lână neagră care arată aproape ca o cagulă. Fără să vrea, George înfundă mâinile în buzunare. Apoi se relaxează.

E totuși bine să știi că ești în viață, chiar dacă nu mai ai nimic de pierdut.