Maşinăria ştie mai bine 


Vezi Tweetul lui @ZorinDiaconescu:

Când ai obosit să mai iei decizii, adică practic nu mai participi, numărul mare al opțiunilor posibile nu constituie singura cauză probabilă. Rezerva de a transmite mesaje negative, regulă nescrisă dar respectată de bunăvoie în lumea comunicatorilor  (sau tendința de a transmite doar mesaje negative, numită cândva linșaj mediatic) nu obosesc doar prin numărul lor, ci mai degrabă prin lipsa de imaginație, abuzul de copy-paste, share, reacții standardizate şi devin un joc la cacialma. Consumatorul hrănit sistematic cu kitsch îl va confunda pe acesta din urmă cu realitatea, după principiul obișnuința devine a doua natură. Ceea ce nu mai spun analiștii este că un individ astfel spălat pe creier riscă blazarea din care îl trezește adesea un stimul rătăcit de cine ştie unde, iată o posibilă ipoteză a radicalizării neașteptate la unele persoane. Datele există în memoria mașinii, dar nu sunt citite în această cheie. Întâmplare, neglijență sau intenție? 

Democraţia are limite. Dacă nu are, le punem noi


Am apucat prea multe episoade din acest serial, nu mi se mai par originale, ba chiar plictisitoare. Eram tineri noi ăştia care alcătuiesc acum balastul social („asistaţii”) când cineva cu care trebuia dat de pământ devenea duşman de clasă. Pe urmă tovarăşii s-au lăudat că nu mai există duşmani, că i-au terminat pe toţi, aşa că erai acuzat de atitudini duşmănoase. A venit anul 1989, şi dintr-o dată tot ce era mai respingător în natura umană se aduna în cuvântul comunist. Am mai avut kaghebişti şi băsişti, avem tehnocraţi şi Satana se va mai întrupa şi pentru noi în fel şi chip. Toate acestea din acelaşi sentiment nobil despre care am citit când am fost primit în UTC, prin 1962: mânia proletară. Proletari nu mai avem, dar cu mânia am rămas, o cultivăm ca pe vremuri ardeii iuţi în geamurile birourilor de la administrativ, avem milioane de mânioşi care se ceartă cu ecranele lor, se mai ceartă şi în direct la tv, unde se numeşte talkshow şi din toată această zarvă răzbate dorinţa aprigă de a-l vedea pe celălalt la puşcărie, că pluton de execuţie nu mai avem. Dragi contemporani, nu suntem originali. Aşa a fost în anii 30 ai secolului trecut, mânia tot dădea pe dinafară până când nişte băieţi deştepţi au dat foc la întreaga planetă. Dacă nu ar fi tragică, situaţia poate fi asemuită şi cu o beţie zdravănă, după care te linişteşti. Până când? Până te apucă din nou cheful de băutură.

Normal să nu ne placă…


 

ernu01

Nici împăratul n-a decorat încă pe nimeni fiindcă i-a amintit că e în pielea goală. Dar să lăsăm capetele încoronate şi alte chestiuni la care eu nu mă pricep. Citeam printre comentarii unul mai „vertical” că X n-ar fi fost să sărute inelul noii puteri de pe degetul lui Ehrenburg, deci… nu chiar toţi! Disputa nu mi se pare interesantă, e previzibilă şi nu duce nicăieri. În schimb mă întreb ce aş fi făcut eu dacă eram în Bucureşti în vremea aceea, dacă eram intelectual şi dacă aş fi aflat de această oportunitate de a mă pune bine cu noua putere. Probabil nu m-aş fi dus. Nu vă grăbiţi. Nu e vorba nici de caracter, nici de marele idealism risipit într-o lume nevrednică. E pur şi simplu o presupunere. Nu m-aş fi dus din lene, ştiind că oricum acolo ar fi fost coadă şi mie niciodată nu mi-a plăcut să stau la coadă. Adaug, nu în apărarea mea, că mi-a lipsit întotdeauna ambiţia, n-am vrut niciodată să fac carieră şi nici n-am făcut (deci am reuşit – să nu reuşesc), n-am fost niciodată „mândru” că… şi am considerat întotdeauna mândria o însuşire suspectă. Sunt o corcitură, deci un fel de maidanez şi evident maidanezii nu au orgolii. Credeţi că mi-a scăpat ceva?

Sens unic?


Vezi Tweetul lui @LAReviewofBooks:

Era digitală e ca o piramidă răsturnată. Toată lumea publică, puțini sunt cei cărora le pasă. De obicei e doar un gest de politețe, sau vreun interes, sau pur şi simplu dorința de a te afişa alături de cineva. Până aici nimic nou, ne-am obișnuit şi aplicăm formula „asta este”. Observ o dezvoltare exagerată a egoismului, o dispariție îngrijorătoare a empatiei şi pe acest fond o proliferare periculoasă a agresivității. Sper ca toate acestea să rămână în virtual. Oare speranța mea ajută la ceva?  

Războiul ca oportunitate


Toate pot avea dublu sens în universul nostru relativ.

//platform.twitter.com/widgets.js
Orice calamitate poate fi considerată o oportunitate, la fel cum răul sau binele sunt de fapt interpretabile. Religiile încearcă să absolutizeze aceste noţiuni, dar ratează lamentabil din cauza conflictelor interconfesionale, care demonstrează cu prisosinţă că şi valorile religioase sunt relative.

//platform.twitter.com/widgets.js
Absolută rămâne deocamdată moartea, deoarece încă nici o fiinţă nu s-a întors de acolo, ca să ne demonstreze relativitatea ei.

Iar uneori distanţa e la sublim la ridicol e infimă

//platform.twitter.com/widgets.js

Ultima numărătoare inversă


Cam aşa începe „the final countdown”?

//platform.twitter.com/widgets.js
Formaţiuni paramilitare „cetăţeneşti”, idei, vorbe şi atitudini radicale şi din când în când un atentat (nu e specialitatea noastră, dar mai ştii?) Nimic prevestitor de bine. De ce sunt împotriva radicalilor? Fiindcă nimeni nu a dus-o mai bine doar fiindcă a dat de pământ cu cineva. Datul de pământ nu e nici pe departe rezolvarea unei probleme, e mai degrabă dovada incapacităţii de a rezolva ceva concret. E o pseudorezolvare, o păcăleală, ca orice dispută care ajunsă în criză de idei decade la nivelul atacului la persoană.

//platform.twitter.com/widgets.js
Mă surprinde potenţialul neaşteptat de agresivitate care se manifestă aproape pretutindeni şi mă întreb: oare oamenii aceşti sunt pregătiţi şi pentru faza următoare, care nu mai presupune demonstraţii televizate ci coborârea în tranşee? Iar dacă tot am început să întreb, aceste războaie locale sunt ele cu adevărat ale noastre, sau purtăm din nou războaiele altora, fiindcă în istoria noastră s-a ajuns la putere de obiecei cu spirijin din afară?

Nu e nimic rău în asta, dar uneori am impresia că mulţi nu ştiu ce-i aşteaptă, că pe noi până şi iarna ne ia prin surprindere.

//platform.twitter.com/widgets.js

Radicalii şi brandurile


Orice radical are nevoie de un brand, se poartă „naţiune”, nimeni nu-ţi poate reproşa că eşti „mândru că te-ai născut (român, congolez sau afgan)”, îţi dovedeşti patriotismul (oare?), demonstrezi că-ţi iubeşti ţara (uneori doar de la distanţă), asta e, democraţia e o cutie a pandorei deschisă non stop.

//platform.twitter.com/widgets.js

Se plâng contemporanii că am ajuns o „colonie” – e tot din repertoriul radicalilor – şi sub anumite aspecte au dreptate, doar că ni se prezintă jumătăţi de adevăr. Ce ar fi auzit urechile necugetatului care ar fi spus în 2007 că e prea devreme să aderăm la UE? Evident ar fi fost scuipat şi pălmuit în public. Normal că UE ca orice cetate prosperă e un magnet. N-au plecat doar cerşetorii şi curvele, ci milioane de oameni cumsecade, bine pregătiţi, dispuşi să presteze o muncă grea pentru bani puţini, dar mai mulţi decât în România. Decalajul economic n-a preocupat atunci pe nimeni, aşa cum nici privatizările (sau vânzările) activelor statului n-au fost comentate altfel decât sportiv, adică „e cel mai bun cine vinde mai mult”. „Obiectivul” doar făcea parte din programele politice cu care s-au câştigat alegeri, deci au fost votate cu sârg. Ne-am trezit că suntem o excelentă piaţă de desfacere pentru produsele de mâna a doua ( a treia? cine mai numără?). Normal, e o consecinţă firească a celor enumerate mai sus.

Reacţiile noastre au fost de operetă. Ne-am supărat de pildă când francezii au prezentat gestul de a cerşi drept „salut român”. N-a fost elegant din partea lor, dar e totuşi un fleac în comparaţie cu situaţia economiei româneşti, a forţei de muncă plecate, etc. Am făcut ceva tărăboi pentru acest fleac şi am tăcut în privinţa celorlalte chestiuni. Normal că situaţia rămâne neschimbată (asta în cazul fericit în care nu se deteriorează).

Lumea s-a umplut de radicali pe care îi imităm şi noi cum putem, uitând că nici un atentat terorist nu va aduce pacea şi prosperitatea în Siria sau altă parte a lumii. Dar cum trăim într-o democraţie, fiecare are dreptul să gândească cu ce are pe umeri.