Răsunetul cultural XII 2018


Publicația poate fi citită / descarcată de la următoarea adresă URL:

https://crezerv.files.wordpress.com/2018/12/rc483sunetul-cultural-dec-2018.pdf

Reclame

Știți ce înseamnă „fake ideas”?


Ne-am obișnuit să ne plângem. O fi din cauza Mioriței? Poate vrem doar să atragem atenția, deci ne lăudăm sau ne plângem. Poate o facem doar fiindcă așa fac alții iar noi nu știu de ce vrem să fim solidari cu ei.

Avem motive să ne plângem? Probabil. Fiecare om are. Dar în general nu am dus-o niciodată atât de bine cum o ducem acum. Nu vă amintiți mulți dintre voi anii 80. Închipuiți-vă o țară în care era o problemă să cumperi o bucată de pâine sau un litru de lapte. Apoi uitați-vă la magazinele de acum. Știți ce însemna rația de benzină pe o lună? Mai puțin decât un plin. Dacă erai dispus să stai la coadă câteva ore, uneori o zi întreagă.

Francezii se încaieră pentru câțiva cenți în plus la benzină. Noi am răbdat în tăcere, resemnați. Iar acum? Ne-am trezit și noi nemulțumiți. Îmi dați voie să zâmbesc? Aud „cât de greu” o ducem. Serios?

Problema e alta. Sunt națiuni care chiar o duc mai rau decât acum 30-40 de ani și nu se plâng. Pe noi oare ne ajută această atitudine? La ce?

O chestiune de perspectivă


Citesc relativ des referiri la „tâmpirea globală” („Massenverblödung” în germană). Mi se pare o glumă. Chiar o gluma proastă. Știu. Fiecare generație are impresia că următoarea în ordine cronologică îi este inferioară. Am citit „Epigonii”. Viziunea romantică e importantă în literatură dar nu are decât tangențial legătură cu realitatea.

Închipuiți-vă o persoană născută la jumătatea secolului 20 (când prin telefon se înțelegea un obiect din plastic legat cu un cablu la rețea, care, dacă avea ton (!) îți permitea să vorbești în localitate cu alți abonați, pentru interurban trebuia să faci „comandă” și îți dădea legatura după o jumătate de oră sau jumătate de zi, prin radio se înțelegea o cutie mare la care ascultai un post (cel oficial) și dacă aveai unde scurte mai prindeai, printre buiaje și „Europa Liberă”, televiziunea a apărut mai târziu și era, tehnic vorbind, inferioară oricărui telefon inteligent de azi,…

Astfel de oameni mai trăiesc. Sunt unul dintre ei. Dacă aș fi fost izolat complet de societate timp de 50 de ani (nu e imposibil) nu aș înțelege 90% din ce se întâmplă în jurul meu. Nici un academician din anii 50 nu ar ști să folosească un bancomat, dacă nu ar fi învățat acest lucru între timp și în etape. Deci: care tâmpire globală?

De unde vine totuși povestea aceasta? De la deranj. Simplu. Spațiul public a fost secole la rând un privilegiu de care se bucurau doar cei aleși. Acum e al tuturor. Foștii chiriași ai spațiului public se simt invadați… de tâmpiți. Așa li se pare, fiindcă noii veniți nu mai respectă vechile reguli. Vechile reguli nu mai au rost. Iar privilegiile în această privința s-au dus.

Cam așa au pățit europenii cu migrația. Cât timp călătoareau pe toate continentele era ok. Le-au și invadat, dar asta e altă poveste. Acum, când oamenii vin și din altă parte în Europa e scandal.

Oameni buni, credeți că are rost să începem să epurăm FB? Afară cu… eu nu vreau să încep lista, vă las pe voi.

Mai am puțin și ajung refractar la FB


A fi refractar nu e neapărat ceva rău, mai ales dacă prezentul îți oferă motive. Libertatea râvnită de generația mea timp de o jumătate de secol scoate la iveală stări și fapte care nu mi se par acceptabile, fiindcă acceptarea lor în absența constângerii înseamnă complicitate. De pildă complicitatea la non-comunicare.

  • Milioane de oameni ne anunță prin rețele de socializare că participă la anumite evenimente. Până la un punct e ok. Dacă evenimentul este necunoscut publicului. Deci am aflat ceva. Dar dacă toată lumea știe de acel eveniment (de pildă în fiecare vineri începe sfârșitul săptămânii) – iartă-mă iubite postator, ce îmi mai comunici? Nu sunt meschin, deci nu adaug întrebarea: „și cui îi pasă?”…
  • Rețelele de socializare se bazează și pe distribuire. Întrebare: ce mă fac cu cei care-mi distribuie tot felul de chestii care nu mă interesează, care au mai fost distribuite de zeci de ori, care sunt neadevărate (expresie blândă), … E așa de complicată întrebarea: „adresanții sunt interesați de distribuirea mea?”

Mă opresc (deocamdată) aici. Vă previn: exemplele de mai sus sunt dintre cele mai inofensive. Am vrut doar să întreb, nu să dau cu parul…

Mai avem nevoie de lideri?


Cred că am luat-o razna, altfel nu-mi explic cum îmi trece prin cap să-l contrazic pe domnul academician:

„În întreaga perioadă postdecembristă au existat trei lideri politici cel puţin, Ion Iliescu, Traian Băsescu şi Adrian Năstase. În momentul de faţă, nu numai că nu avem vreun om de stat, dar nu avem nici lideri politici. Evident că şefii de partide, partiduleţe etc, care se vânzolesc la televizor, nu sunt lideri politici. De aceea, la Centenarul acesta este o teribilă secetă. Urmăriţi alte ţări care au şi ele centenarul războiului prim mondial, dar care au oameni politici. Vedeţi ce a fost la Paris. Nu mi-e deloc simpatic Viktor Orban, dar este incontestabil un om politic, care vrea ceva, care are şi el planul lui pentru maghiarime. N-am să duc mai departe exemplele la marile puteri. România este într-o situaţie catastrofală.” [Răzvan Theodorescu]

Asta declară distinsul savant într-un interviu acordat revistei „Sinteza„. Ce am priceput eu:

Ion Iliescu – fără îndoială un lider. Care n-a crezut niciodată în capitalism. Pentru care proprietatea privată era un moft. Iar Ceaușescu era vinovat doar de… întinarea valorilor nobile ale socialismului (în care bănuiesc că a crezut Ion Iliescu). Rezultatul: căutarea înfrigurată a unei soluții originale, care să ne scutească de capitalism și să salveze cât mai mult din socialism. Oare fără liderul care ținea la acest plan de țară nu am fi ars mai repede niște etape? Nu știu. Nu a fost cu putință. Nu ne-a lăsat liderul.

Traian Băsescu – a fost inițiatorul disprețului total pentru intelectuali (un lider adevărat nu poate accepta un subaltern mai informat – iar dacă cultura generală a liderului se rezumă la comanda unui petrolier…). Excepție a făcut Emil Boc, profesor universitar de drept constituțional, care a intuit că dacă nu vrea să fie dat afară, nu are voie să vorbească neîntrebat. Ceilalți erau din categoria absolvenți de universități obscure, diplome obtinute la distanță, etc. și fără o carieră politică semnificativă înainte de a fi descoperiți de comandantul de navă. Plan de țară? Decuplarea țării de sub controlul „foștilor” și trecerea ei sub controlul său. Dacă asta e un plan de țară sau numai un plan urmează să decideți dvs. Ambele puncte au reușit parțial și pentru câtva timp, dar în 2014 am revenit la sintuația din 2004.

Adrian Năstase – nu a înțeles că nu poate deveni lider înainte de reatragerea completă a lui Ion Iliescu. Pluralismul nu făcea parte din sistem. A crezut prematur că i-a venit clipa de glorie și a eșuat. De aceea nu vom afla niciodată care ar fi fost planul său de țară. Sau dacă a avut vreunul.

Concluzia mea: nu strică să ai un lider, cu condiția ca liderul să vrea ceea ce vrei și tu, altfel…

Din păcate am observat foarte rar din partea liderilor un interes pentru ceea ce vrem noi, alegătorii. Iată de ce nu mă îngrijorează absența lor.


Ce bine că sunt un amărât de cititor…


… și nici asta tot timpul.

Screenshot from 2018-11-27 00-44-58

Dată fiind starea mea de bază (consumator) nu sunt nevoit să privesc concurențial astfel de manifestări. Eventual dau un like sau… ignore. Și cu asta pentru mine povestea s-a încheiat. Am aflat că pentru autori (competitori) lucrurile se complică.

Screenshot from 2018-11-27 00-45-15

Cine a fost și cine nu a fost… invitat, that is the question. Pentru noi, cititorii, e simplu: nu ne invită nimeni, deci nu ne doare capul.

Iată cum se pot complica lucrurile:

 

Întrebare: care e rolul meu în povestea aceasta? Acela de martor involuntar, schimbul de amabilități petrecându-se în spațiul public.

Întrebare finală: oare de ce nu citește publicul român?

Vă sunt recunoscator dacă mă ajutați cu un răspuns.

Mulțumesc pentru răbdare.

Să nu uităm nicicănd să iubim cititorii…


laszlorobert

Toate statisticile arată că piața cărții s-a prăbușit dramatic. Dar și mai dramatică îmi pare a fi o altă statistică, nepublicată din motive lesne de înțeles, care arată că românii nu mai citesc, că au părăsit cartea în favoarea televizorului și mai ales a calculatorului.” scrie prietenul Robert Laszlo pe blogul său. Concluzia lui e devastatoare: ”În România nu cred că sunt zece scriitori care trăiesc din scris. Asta nu-i meserie, și din moment ce nu este lucrativă, nici nu poate fi!”
De acord cu tânărul meu prieten care enumeră mai sus efectele, dar cum rămâne cu cauzele?

  • Nu cumva scriitorii, atâția câți sunt (mult prea mulți, după părerea mea, dar asta contează mai puțin) au contribuit la această stare de fapt?
  • În dorința lor de a-și vedea numele pe coperta unei cărți, au mai respectat scriitorii noștri regulile pieței?
  • Cum stăm cu cererea și oferta?
  • Dar cu numărul mare de cărți lansate “în familie”, cu prietenii, care se distribuie gratuit, fiindcă ele au fost deja plătite de sponsor?

Subvențiile ajută fără îndoială la publicarea cărților, dar ele constituie o opțiune a unor instituții sau persoane private cu dare de mână. Din cele scrise de Robert Laszlo pe blogul său rezultă că cititorii sunt de altă părere și nu e de mirare, din moment ce au fost uitați. Avem nenumărate reviste care anunță aparițiile editoriale, dar nici una nu se ocupă de vânzarea cărților sau cel puțin de un dialog decent cu cititorii. Literatura a devenit un fenomen de echo chamber (termen din sociologie) în care autorii sunt și presupușii cititori care schimbă amabilități între ei în cadrul unui grup local.

  • Câți scriitori se (mai) întreabă ce vrea, ce așteaptă să citească publicul?
  • Și câți caută doar un finanțator pentru un tiraj confidențial și apoi vânează unul dintre miile de premii care se distribuie cu mare, prea mare generozitate?

Nu cumva contribuie și aceste practici la faptul că avem o armată de scriitori publicați și premiați, dar, vorba prietenului meu, între ei nu sunt nici zece care sunt citiți cu adevărat.
Rămâne întrebarea: ce este de făcut?

  • În primul rând cred ca atenția ar trebui să se îndrepte spre cititor.
  • Dacă cititorul va simți nevoia de lectură va merge să cumpere cărți așa cum cumpără alte produse.
  • Pentru ca el (cititorul) să simtă această nevoie trebuie să înnoim cunoștința cu el, să îi înțelegem nevoile și așteptările, adică să coborâm din turnul de fildeș.

De multă vreme propun (și tot de atunci lumea se face că nu aude, deci înțeleg că nu le convine propunerea mea) – publicarea cărților prin crowd funding – cartea se tipăreste după ce un număr target de cititori au comandat-o. Pentru detalii putem continua dialogul în altă parte. Ar fi o dezbatere lungă dar folositoare, piața cărții nu va reînvia de la sine și mai ales nu va reînvia dacă noi nu întreprindem nimic în acest sens.