Și scriitorul este…


Colocviu ML 2015
Cine (mai) este scriitorul?

Ce (mai) este el?

În România sovietică, odioasa dictatură reglementa totul, inclusiv statutul scriitorului, prin apartenența la (unica) uniune (de creație), controlată de stat, dar înzestrată și cu o oarecare autoritate. O astfel de uniune avea unele avantaje, pe lângă dezavantajele evidente. Ea nu putea da faliment, fiindcă falimentul nu exista, ea era capabilă să întrețină un număr limitat de reviste, care la rândul lor nu puteau da faliment, editurile erau supuse controlului ideologic dar nu aveau griji materiale dincolo de limitele bugetelor care, ce-i drept, se cam subțiaseră prin anii 80. Recunosc, sunt un mizerabil, scriu din auzite.

Azi avem o uniune… no comment, netul e plin de ele. Avem multe reviste, nici una nu plăteste onorarii colaboratorilor, toate apar “prin bunăvoință” pe lângă consilii județene, primării sau firme cu dare de mână. Avem mii de edituri, nici una nu plăteste autorii, sau cele care plătesc, dau bani puțini și îi dau greu si târziu.

Așa că “scriitor” a devenit, în România europeană, un hobby. Este un hobby foarte răspândit, răspândirea dovedește înclinația etniei spre artă și visare, asta e frumos, e sublim, până la plata facturilor.

Ce este așadar un scriitor?

Un scriitor este, socialmente vorbind, un etern rău platnic, un om fără plan de carieră, fără un cont de economii și mai ales un etern bursier.

Have fun!

Inteligența managerială și izgonirea din paradis…


stiri

Radio Cluj este un post cu probleme. Cea mai importantă vulnerabilitate: pierderea de ascultători. Ori un post de radio fără public… Nu (mai) sunt chemat să dau soluții și nici nu am dispoziția să comentez. Dar nu am fost (încă) exclus din societate, (cea civilă, fără uniformă) și mai am un dram din simțul civic renăscut după 89. Așa că întreb: postarea anterioară (o găsiți aici) prezintă o poză cu o sală plină de ascultători fideli ai postului de pe str. Donat. Decizia editorială de a ignora această manifestare, pe motiv că persoanele implicate nu sunt reprezentative (Horia Bădescu, Cornel Udrea, Gelu Furdui, C-tin. Ivaneș, Melania Ursu, Florin Piersic, etc… lista e lungă – nereprezentativi??? – mă rog, fiecare bucătărie are un master chef) mă pune pe mine în situația de a întreba: cum se stabilește mai nou gradul de reprezentativitate? Care să fie motivul pentru care un post ce pierde ascultători, consideră, (prin vocea cea mai autorizată), că aplicarea unui picior în prelungirea spinării la vreo 150 de ascultători fideli este o măsură de învigorare a audienței? Probabil în aceeași măsură, în care blocarea conturilor pe rețelele sociale ar duce (conform aceleași concepții manageriale) la creșterea (in)vizibilității pe internet? Până la urmă mi se va spune că nu e treaba mea, dar atunci de ce îmi amintiți că existați de fiecare dată când plătesc și factura la curent?

Țara în care orice e posibil…


image

Instituțiile au destinul lor, condiționat de politică, de birocrație și de hazard. Ideile sunt libere. Ieri am văzut cum “Radio Cluj” este un mod de viață asumat, nu doar o instituție. Ce contează că o bună parte dintre participanți sunt la vârsta amintirilor? Contează că avem amintiri și ne bucurăm de ele. Ce contează că instituția nici măcar nu a decis, oficial, să boicoteze evenimentul, cei care o conduc l-au ignorat pur și simplu. De ce? Din motive doar de ei știute. M-am bucurat că s-a întâmplat așa. Un eveniment aparținând instituției ar fi fost însoțit de inevitabilii “oficiali” și de actele lor de prezență “din obligație”. La galeria Carpatica au venit oameni care au dorit să fie acolo, au venit de bună voie, au stat cât au vrut și au spus ce gândesc, nu ceea ce trebuie spus pentru a fi pe placul corporației. Pe de altă parte nu pot să nu-mi amintesc că radioul public are o datorie față de ascultătorii care plătesc pentru acest serviciu. Mai sunt obligat să-mi amintesc că publicul țintă al posturilor regionale, așa cum îl indică cercetarea de audiență, este de vârsta a treia. Poza, care vă rog să mă credeți, nu e trucată ( :) ), indică o prezența masivă a publicului țintă în sala ignorată de instituția care nu uită să-l taxeze lunar. Încă o dovadă că România, departe de a fi țara tuturor posibilităților, este țara în care orice e posibil.

Posted from WordPress for Android

Un început fără sfârșit…


Radio Cluj este pentru mine o poveste care a început în 1968 și care nu se termină niciodată. Atunci radioul era o artă. Azi e un business. Atunci era patronat de partidul unic. Azi e patronat de un consiliu de administraţie numit politic. Democraţia funcţionează. Azi, la ora 17, la fundaţia Carpatica. O lansare? Amintirile nu te părăsesc niciodată.

image

Posted from WordPress for Android

Până nu e prea târziu


Asta pentru a ne vindeca, în situaţia că ne-ar mai încearcă niscaiva iluzii. Dar ne rămâne sfârşitul de săptămână, cu vreme numai bună de lectură şi m,editaţie. Propunerea mea…

muri