Toate au un preţ


fill01

Vă amintiţi filmul de desene animate „Oblio and the pointless forest”? – depre o lume în care toate trebuiau să aibă un „point” – cuvânt care în engleză înseamnă atât sens cât şi vârf. Traducerea în română se referă la ţara capetelor ţuguiate, iar bietul Oblio, care avea capul rotund era obligat să poarte o tichie cu vârful ascuţit. Timp de trei zile m-am gândit că „there has to be a price in everything” – pentru toate trebuie să plăteşti un preţ. Cum am ajuns la această idee năstruşnică participând – blând şi cuminte spectator – la festivalul bistriţean al prozei scurte? Simplu. La un moment dat cineva a întrebat: pe când şi la noi lecturi publice cu bilet de intrare? Mărturisesc că am pus şi eu aceeaşi întrebare, chiar de mai multe ori, de data aceasta n-am mai pus-o eu, care renunţasem descurajat de răspunsurile negative primite fără excepţie.  A pus-o altcineva şi a primit tot un răspuns negativ. Cu alte cuvinte publicul nostru poate da 10 lei (sau mai mult) pe un pachet de ţigări, o bere sau o cafea, dar nu-şi poate plăti intrarea la o lectură publică a unui scriitor care îi place. Ok. Nu e nimic rău în asta. Ne-am obişnuit cu banul public. E normal ca banul public să fie cheltuit şi în scopuri culturale, deci şi pentru seri de lectură, dezbateri, etc. Numai că… banul public nu este o entitate impersonală, el este administrat, deci accesibil prin intermediul unor persoane concrete, care în mod obişnuit au la rândul lor preferinţe – de la cele politice până la cele confesionale. Teoretic administratorii banului public ar trebui să fie neutri, să acepte doar raportul dintre valoare şi nonvaloare. Dar… cum să stabileşti acest raport într-o societate în care nici costul unui kilometru de autostradă nu poate fi calculat fără echivoc? Şi atunci… te trezeşti că odată cu scriitorul vin şi alţii, în civil sau sutane. Nici asta nu rău. E chiar bine că de la politician la păstor spiritual, iubirea de literatură ne uneşte. Dar tu, spectatorul, ai renunţat odată cu biletul la dreptul tău de vot – calul de dar ştim că nu se examinează stomatologic.

FILL Bistriţa – ediţia 1 a fost o excepţie fericită. M-am simţit ca pe vremuri la cenaclul Saeculum, care nu era nici al uteceului, nici al partidului şi nici al Cântării României. E drept că la Saeculum nu plăteai intrare, dar te duceai pe banii tăi până la Dej, Becelan, Baia Mare, Cluj sau Vişeu, depinde unde se găsea un refugiu temporar. Iar dacă te prindea noaptea prin străini, era treaba ta unde mâncai şi unde dormeai – la prieteni, la vreo ibovnică sau în gară. Saeculum nu era încurajat de nimeni, dar scăpa şi de sub orice control, motiv pentru care a devenit în scurt timp suspect în ochii autorităţilor de atunci. Să lăsăm trecutul. Azi avem o economie de piaţă funcţională, de aceea visez să vină ziua când o manifestare ca FILL va exista datorită contribuţiei publicului şi nu fiindcă a fost votată în nu ştiu ce for politic. Public este. Am văzut asta cu ochii mei vineri, sâmbătă şi duminică. Deci nu mai avem de făcut decât un pas…

Reinventarea cititorului în era internetului 


Tinerii nu mai citesc din cauza internetului? Am auzit de nenumărate ori această propoziție care se vrea un aforism. De ce „nu poți citi de pe tabletă”? Nu există decât o explicație: nu vrei. Tableta are câteva  butoane şi e nevoie de un minim efort ca să te obișnuieşti cu ele. Un efort la care nu mai eşti dispus. Preferi să te consolezi că lumea nu mai citește. De fapt tu nu mai citeşti, crezi că ai citit destul, pe tine nu te mai citește nimeni, de ce te-ai obosi să-i mai citeşti pe alții? Aşa se naște un cerc vicios. Aşa pleacă o generație. Avem impresia că după noi rămâne deşert. Am uitat de „regele a murit, trăiască regele”. Adevărul e că nimeni nu mai simte nevoia să strige. Noua generație de scriitori şi cititorii lor nu au mai fost educați la lumina luptei de clasă. Ghinionul nostru, al dinozaurilor? Norocul lor, al celor pentru care Parisul sau Madridul sunt doar niște destinații la distanță de câteva ore cu avionul? Cine poate şti? Nimeni încă nu a reușit să trăiască viața celuilalt. 

Prima bătălie câştigată de cititor


afis_fill
Am avut cândva tupeul să mă prezint „cititor”. Toţi cei prezenţi acolo erau „scriitori”. Mi s-a părut sinistru să se întâlnească atâţia scriitori între ei şi să nu-i bage în seamă nici un cititor. Aşa că, atunci când am fost prezentat şi eu „scriitorul Z.D.” am insistat să precizez: nu sunt scriitor, dar mă declar cititor. Am sperat să sugerez că rostul scriitorului până la urmă e cititorul sau nu este de loc. Am rămas cu speranţa, pe care o mai cultiv şi azi, grijuliu, aşa cum te ocupi de glastrele cu flori din balcon. Încăpăţânarea mea pare să dea primele roade, organizatorii anunţă intenţia „să dezvolte o relație dinamică între cititori și scriitori prin evenimente care pun cititorul pe o poziție de forță”. Ura!!! am strigat în interiorul meu răvăşit de amintiri, unde se strâmbau atâtea cadre, scene şi personaje pe care nu mai e cazul să le amintesc. „Timp de trei zile, prin intermediul dialogului cu cititorii și al lecturilor de proză scurtă, punem în discuție ideea literaturii care creează în primul rînd o comunitate de cititori, în care narativitatea, interpretarea și regimul ficțional apar ca dimensiuni esențiale ale vieții cotidiene” mai spune invitaţia pe care am primit-o pe mail. Mărturisesc nerăbdarea de a cunoaşte comunitatea de cititori, sper să-i văd, aud – nu cer mai mult. Peste 56 de ore voi afla.

Credeţi-mă, nu vreţi să ajungeţi virali


Oameni buni, rămâneţi acolo unde sunteţi, în cor, în spatele scenei, de unde poţi să ieşi la rigoare fără să se observe din sală şi fără ca gestul tău să conteze. Suntem educaţi să credem că toţi bărbaţii vor să-l joace pe Hamlet şi toate femeile pe Ofelia, iar dacă nu se poate rolul principal, cel puţin un rol „greu”, un personaj memorabil cu care să te distingi, să răsari din cronicile spectacolului ca o acvilă şi să te ridici deasupra contemporanilor. Asta ni se bagă în cap de mici, iar noi credem cuminţi să nu-i supărăm pe mămica şi pe tăticu şi pe doamna învăţătoare. Bullshit. Nu e adevărat, omul nu e făcut pentru aşa ceva şi ajunge în astfel de situaţii doar când are cu adevărat ghinion. Tot citeam zilele trecute de un personaj pe nume Boureanu. Nu mă sfiesc să-mi mărturisesc ignoranţa: habar nu am cine este. Am înţeles că a jucat un rol în politică, dar nu pare să fi fost unul semnificativ, deci a fost, ca să nu lungim vorba, un figurant în politică, (politica e şi ea spectacol, deci are nevoie şi de figuranţi), iar acum l-au mutat de la politic la monden, adică un fel de transfer de la operă la operetă. Revenea mereu pe ecran bătăia pe care numitul ar fi aplicat-o fiicei. Se pronunţa (mai greu) la un moment dat până şi profetul postmodern Becali, gândind profund din palatul proprietate personală. Nu ştiu amănunte despre celebra bătaie, nici nu le-am căutat, dar trăiesc de aproape şapte decenii în ţara asta şi ştiu cam ce rol are bătaia în viaţa de familie autohtonă. S-a făcut vorbire despre un caz din zecile de mii, dacă numărăm doar luna septembrie din anul acesta. Vedeţi ce înseamnă ghinionul să ajungi viral? Bafta numitului Boureanu au fost primele supărări de campanie, care l-au scăpat, altfel vedeam şi azi imaginile cum îţi trăgea fata de mână, frumos ilustrate pentru idioţi, cu săgeţi care te lămureau: Boureanu şi bodyguard, să nu cumva să crezi că a fost invers. Meserie, mon cher! Meserie!

Normal că suntem tratați ca o colonie. Noi o cerem


Nu ne obligă nimeni să facem ceea ce facem. Cu comunismul a fost altfel. Aveam o scuză. Ocupația militară sovietică. Adică eram victime. Nimeni nu te poate obliga să te lași împuşcat sau să îngheți în Siberia de dragul unor idealuri. Şi n-aveam cum să ne refugiem cu toții în vest, fiindcă vestul era praf şi pulbere după război. Un război care a demonstrat câteva chestii. A arătat unde a ajuns poporul german călăuzit de generoasele idei ale național-socialismului. Războiul a mai demonstrat că americanii şi ruşii pot fi aliați, dacă interesele o cer. 

Dar în 89 n-a fost război. Americanii nu ne-au ocupat. Noi am alergat după ei. Noi făceam coadă la Nickelsdorf să ajungem măcar în Austria. În cele din urmă am ajuns până în Irlanda şi la fiordurile norvegiene. N-am fost deportați. Noi ne-am dus cuminți şi cu bagaje. 

Nu ne-a forțat nimeni să cultivăm doar mlaştina tabloidă în presă. O facem de bunăvoie şi cu sârg. 

Lista e lungă. Nu vă mai plictisesc. Ştiți la fel de bine ca şi mine. 

Au renăscut ideile de prin 1930. Cultivați-le. Dar să nu vă aşteptaţi la un rezultat diferit de 1946. 

Cel puțin acum ai unde să fugi. Deocamdată. 

Sexul oral şi tensiunea arterială a comunităţii online


Când bombele explodează din minut în minut te consideri pe front, în linia întâi. Cuvintele au devenit proiectile teleghidate într-un joc pe care operatorii nu-l mai înţeleg de mult, dar nu-şi bat capul, îşi văd de butoanele lor în ideea că undeva, cineva îşi asumă rolul de administrator al sistemului şi îl va depana de fiecare dată când va fi cazul. Chiar dacă toate aceste jocuri presupun text (plus imagini şi/sau audio-video) până la urmă avem de-a face cu mesaje directe, adică un gen oral, un fel de folclor puţin mai sofisticat sau denaturat de tehnologie. Mă nelinişteşte că nimeni sau aproape nimeni nu se mai deranjează să verifice, cu toate că sursa este la îndemână, pe acelaşi suport care ne leagă de presupusa noastră societate virtuală. Ne amăgim cu sofismul, dacă a apărut pe net, există. Câtă încredere în Marele Administrator! Dar dacă băiatul (sau fata, sau băiatul-fată sau fata-băiat) a murit între timp, e drogat(ă) sau a luat-o razna? Cât fatalism e necesar să te aşezi liniştit într-un tren care la un moment dat rămâne fără mecanic, pe care nu-l mai opreşte nimeni? Or fi himerele unui bătrân asistat. No problem. Dar ce te faci cu depresiile în masă? De unde vin? Şi unde se duc?

Când te întâlneşti cu tancul pe contrasens


Te poţi stădui eventual să joci cu eleganţă rolul victimei care a avut ghinionul să fie în locul nepotrivit la timpul nepotrivit. E şi asta ceva – estetic vorbind. Dacă se întâmplă să scapi (destinul e ciudat şi capricios) consideră că ai primit un dar şi bucură-te. Din păcate prostul nostru obicei este să trecem darurile cu vederea şi să ne scurtăm bucuriile. Fascineză mizeria existenţială, cu toate că e pretutindeni, avem parte de ea tot timpul şi am avea motive suficiente să fim mai căliţi în această privinţă, adică să fim capabili să o ignorăm. Nu vrem. Mai ai impresia că ne face plăcere să le-o amintim şi altora să nu cumva să uite. La ce bun?