Politically incorrect: D-l. Măruță și dictatura

Are și nu are dreptate d-l. Măruță în eseul domniei sale despre dictatură (vezi: http://mihneamaruta.ro/2013/04/22/r-sau-cine-face-posibila-o-dictatura/). Subscriu: situația e penibilă, generată de un set de erori. Eroarea fundamentală îi aparține lui H. Uiorean, care pune semnul egalității între un atelier de confecționat plasă de sârmă și o revistă de cultură. Iată dovada vie că „ideile generoase” ale „Cântării României” sunt încă vii și în cazul de față la putere. Domnul M. Arman comite o eroare de gradul doi atunci când nu reușește să se autodepășească. Atitudinea radicală a domniei sale, dorința de a se face remarcat cu orice preț dar și superficialitatea cu care CJ tratează cultura (se vorbește de un „proiect managerial” – care sunt obiectivele unui astfel de proiect pentru o publicație culturală subvenționată? – dacă îndepărtarea scriitorilor clujeni din anturajul revistei corespunde „proiectului”, care este scopul urmărit?) – au dus la situația ridicolă de acum: oameni în toată firea, care în loc să-și vadă de treaba lor, montează acest reality show bine mediatizat de câteva luni de zile. Dacă revista ar fi una mondenă, i-aș suspecta că toată povestea e regizată și că se urmărește o creștere a ratingului. Dar revista este, sau – mai exact – a fost de cultură. Și atunci? Revenind la eseul d-lui. Măruță nu pot să nu remarc câteva amănunte. În primul rând: nimeni nu ia în calcul (sau îmi scapă mie?) demisia în bloc a redacției. [Cred că e singurul gest firesc prin care pot, ca angajat al unui patron politic să-mi manifest dezacordul față de o decizie greșită]. În al doilea rând: cât de greu e să înființezi o altă revistă, care să nu mai fie sub tutelă politică? Eu socot că energiile consumate inutil în jurul acestui caz ar fi fost suficiente pentru a pune pe picioare o nouă publicație, capabilă să continue tradiția Tribunei. Dictatura despre care scrie d-l. Măruță este posibilă și datorită faptului că membri redacției se comportă de parcă ar fi captivi. Mie toată desfășurarea de forțe mi-a amintit de alte vremuri, în care politicul deținea monopolul asupra presei, iar demisia de la unicul patron (statul) nu era o opțiune. În acea societate nu exista nici libertate de exprimare, nici inițiativă privată și nici libertatea de mișcare (migrație), deci acceptarea pasivă a tot ce s-a întâmplat în acesată țară până în 89 e scuzabilă prin faptul că cetățenii erau captivi în propriul stat. Nu cred că situația de astăzi e comparabilă cu cea de atunci, iar teama „de a nu-mi pierde jobul” poate fi o stare de fapt, însă nu este un suport moral. Sub acest aspect, cazul Tribuna devine exemplar, deoarece el demonstrează raporturile pe care intelectualii le au cu puterea administratoare de buget, mai demonstrează cât de puțin contează părerea contribuabilului și cât de slabă și lipsită de inițiative e societatea civilă. Cu alte cuvinte, până când nu ne vom desprinde mental de trecut, până când nu vom refuza să acceptăm o dirijare politică a culturii, doar fiindcă fondurile se obțin mai ușor pe această cale, nu e nevoie să fie instaurată o nouă dictatură – cea veche continuă să funcționeze și funcționează bine.