Vilele stîngii şi vilele dreptei


E vorba evident de acea păcăleală politică prin care ni se sugerează că în România ar exista politicieni de stânga şi politicieni de dreapta. Uneori, ambele tabere cochetează cu centrul şi se prezintă sfioşi de centru-stânga, respectiv de centru-dreapta.

vile-demnitari 1 vile-demnitari 2

 

 

 

De fapt, împărţirea reală a politicienilor noştri se raportează doar la putere: categoria încă la putere faţă în faţă cu categoria deocamdată în opoziţie. În ambele ipostaze, ei o duc bine, aş zice chiar din ce în ce mai bine.

De ce o duc politicienii din ce în ce mai bine? Fiindcă noi, ceilalţi, adică populaţia în comparaţie cu clasa conducătoare, noi o ducem din ce în ce mai prost.

blocuri 1 blocuri 2

 

 

 

În principiu aşa funcţionează orice societate, până în prezent. Toate încercările populist-egalitariste au eşuat lamentabil, zice manualul de istorie.

Pe mine mă nelinişteşte altceva. Diferenţa dintre cei doi poli sociali, oricât ar fi ea de firească, nu trebuie să crească dincolo de o anumită limită rezonabilă. Nu găsesc că e normal ca după două decenii şi mai bine de eforturi întru europenizarea României, o prostituată să coste la noi cât costă un hamburger în vest. De ce am ales tocmai acest exemplu? Fiindcă piaţa neagră a fost şi rămâne, de când mă ştiu, barometrul cel mai exact al economiei.

imigranti 1 imigranti 2

 

 

 

Numărul românilor care de la plecările “la muncă” pentru câteva luni de zile au ajuns să se stabilească în vest demonstrează acelaşi lucru – şi anume că în România progresul e doar o lozincă de campanie electorală.

Mi s-a spus de nenumărate ori că majoritatea românilor nu vor sau nu pot să trăiască altfel.

Interesant.

Cine îmi explică ce miracol se produce, încât, cu câteva sute de kilometri mai la vest, aceiaşi români vor şi pot să trăiască altfel?

Câteva mesaje din partea Satanei


PAISIE_LUGOJANU_Simplificând am zice că popa și deputatul (senatorul, ministrul, președintele) au întotdeauna dreptate. De unde provine acest izvor nesecat de dreptate?

În lume există câteva zeci (sute?) de culte (denominații, etc.) care împărtășesc o trăsătură comună: fiecare, în parte, are dreptate în timp ce toate celălalte nu au dreptate. Nu reușesc să scap de ceva vreme de asemănarea dintre această felie a lumii, spirituală – așa își zice și noi repetăm după ei, cei cu zisul – și altă felie care ne tot invadează viețile: politica. Politicienii sunt grupați după același principiu: doar ei (grupul, partidul, etc.) au dreptate, toți ceilalți greșesc.

Despre legăturile dintre biserici si partide s-a scris și se va mai scrie. La noi, la ora actuală știe toată lumea că pe locul 1 e combinația PSD-BOR. Ei sunt cei mai numeroși, cel mai bine organizați și au cele mai multe șanse să ocupe toate pozițiile strategice din societate. Pe măsură ce crește puterea lor, cele două organizații sunt tot mai discrete. N-am aflat mare lucru de la întâlnirile de partid ale PSD, cât despre Sfântul Sinod, cred că și SRI e mai transparent.

În schimb toată lumea știe ce se întâmplă cu “dreapta” – acolo se nasc partide, apar noi și noi lideri și toată lumea știe că avem o singură problemă: să alegem între Băsescu are întotdeauna dreptate și Trebuie să terminăm odată cu regimul Băsescu.

Toată această agitație ocupă largi segmente ale populației. Pe de-o parte popii (avem vreo 40.000 de parohii) plus mânăstirile și suprastructura bisericească plus cei pripășiți pe lângă aceste structuri – cred că ajungem la un număr asemănător cu cel al cadrelor didactice, care au cam amuțit de când liderii lor sindicali au ajuns prin ministere și vorbesc seara de la televizor, pe post de “analiști”. Pe de altă parte paridele cu echipele lor, atât cât îngăduie bugetul – să nu uităm căși opoziția are locuri destule în parlament, respectiv acces la robinetul cu bani. În cele din urmă, adică în poziție subordonată, armata de bugetari, fericiții care au scăpat de iadul capitalist și nu sunt “nevoți să-și vândă munca brațelor” (după cum zicea Karl Marx). În schimb, bugetarul trebuie să fie prudent, pentru a nu-i stârni pe cei care împart puterea, adică politicienii și popii.

La această casă a poporului se mai adaugă mica și răzlețita oștire a celor care visează că pot trăi și pe cont propriu. Pe ei, “întreprinzătorii” – adica micile afaceri – îi suspectează toată lumea că ar câștiga prea mulți bani, situație hilară fiindcă îmi amintește de agricultura socialistă, care reprezenta 90% sau 95% cu CAP-urile si IAS-urile ei, în timp ce partidul si statul aveau treabă tot mereu cu cele 5 sau zece procente necooperativizate.

Antipatia față de “privați” are sursa ei energetică: subconștientul rebel al celor care n-au voie să spună cu glas tare ce gândesc, de teamă să nu-i audă șeful. Acolo e buba: de ce ăștia n-au șef, în timp ce restul lumii are?

Satana, despre care știm că se luptă să subjuge această lume, reprezentând tradițional răul religios, în timp ce răul politic are alte denumiri, dar același sens – Satana tradițională i-a înrobit întotdeauna pe “ceilalți”.

Nu vă rămâne decât să judecați cine credeți că reprezintă, pentru voi, “ceilalți”?

secera_crucea

 

Conspirația lui M.Black și aplicabilitatea locală


screen

Nimeni altul decât CIA (deh, serviciile…) încearcă să-i șantajeze pe demnitarii aleși (ce frumos sună) – cu o rețea de pornografie infantilă via internet. Normal că până la urmă totul se termină cu bine (în carte).

Mă întreb cât de aplicabilă e o astfel de conspiraţie într-o ţară în care politicienii se victimizează la nesfârşit? Nu le interzice nimeni să procedeze aşa, în numele libertăţii de exprimare, oricine îşi poate alege subiectul şi predicatul după puterea minţii sau după pofta inimii. Problema e că în ţara la care mă refer eu, aceşti politicieni sunt crezuţi atunci când se vicitimizează teatral. Aspectul din urmă nu mai ţine de libertatea de conştiinţă ci de sănătatea mintală, care – într-o democraţie – este stabilită de majoritatea care votează. Nu pot spune decât: Houston, we have a problem.

Ignoranţa poate fi, între anumite limite, o sursă de iluzii fericite, dar ea nu poate conduce, pe termen lung decât la dezastru. Catastrofa se va produce, indiferent că ignoranţa este reală sau mimată, din anumite interese.

Noi am reuşit, cu chiu, cu vai, să vindem lumii povestea unei revoluţii care n-a prea fost… Adică, au fost de toate, focuri de armă, morţi, execuţii, terorişti…, dar tot amestecul dirijat de d-l. Brateş la Televiziunea Română Liberă şi tot ce-a urmat nu a fost nici pe departe o revoluţie. Însă lumea a vrut să creadă că şi în România s-a produs o revoluţie, chiar una sângeroasă, aşa că ne-au cumpărat produsul, aşa contrafăcut cum l-am dat noi pe piaţă. De ce în România trebuia să se termine cu vărsare de sânge şi în altă parte nu, e o altă poveste, la care merită să zăbovim cândva.

Nu mai reuşim să vindem cu acelaşi succes capitalismul nostru de cumetrie, a se vedea cât de funcţională e economia noastră de piaţă. Statul de drept e un alt cal troian, fiindcă până la un punct cei care s-au ales cu o condamnare şi plâng că sunt deţinuţi politici au, într-o mică şi surprinzătoare măsură, dreptate. Dreptatea lor, relativă şi anemică se bazează pe faptul că au fost selecţionaţi pentru condamnare, în vederea instaurării unui exemplu. E din păcate adevărat că dacă legea se aplica în România ca în Germania, am fi avut nevoie de alegeri anticipate, fiindcă n-ar fi rămas nici 100 de parlamentari în ambele camere, iar instituţiile publice s-ar fi închis din lipsă de personal. Ori asta ar fi fost mai mult decât poate până şi UE.

Normal că nouă ne sare muştarul tricolor când ni se pomenesc astfel de fapte, la rubrica facts are facts. Ori o dăm pe citate din clasicii ortodoxiei, ori chemăm o astroloagă. Se poate şi aşa, pentru că nimeni nu garantează vreun rezultat.

Atunci, de ce să nu-l citiţi frumos pe Maxwell Black, cel puţin vă distraţi câteva ore. Mai ales că… nimeni nu ştie cât vom mai citi autori americani la noi, – eu am apucat şi vremurile când singurele librării la care se găsea carte din import erau cele numite “Cartea rusă“. Să ştiţi că şi atunci trăiau oameni, dovadă că sunt aici şi scriu, trăiau nasol, dar trăiau.

bungar

 

Unde te vezi peste 5 ani?


E o întrebare obişnuită, pe care o pune orice trainer, orice vorbitor care urmăreşte obiective motivaţionale şi cu care te poţi întâlni la orice training.

Pentru răbdători şi curioşi, iată un exemplu:

https://www.linkedin.com/pulse/article/20140824055148-52594–where-do-you-see-yourself-in-five-years

La vârsta mea nu mai are rost să-mi pun astfel de întrebări. În schimb, cei pe care-i voi lăsa în urmă şi la care ţin, ar avea nevoie de nişte răspunsuri.

Vă rog să mă ajutaţi, mi-aţi face un mare serviciu demonstrând că n-am dreptate, că exagerez, dar eu nu văd la ora actuală nici o preocupare, nici din partea capilor societăţii, dar nici din partea restului, denumit atât de tandru “populaţie” de către statisticieni, cu privire la unde vom fi peste 5 ani, 5 luni sau 5 zile.

O şleahtă de politicieni, din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai proşti, au capacitatea maximă de a vedea până la următorul obstacol, în prezent alegerile prezidenţiale – nici un cuvânt despre ce va fi a doua zi, să ne vedem cu aranjaţi, să scăpăm de chestiunea asta şi pe urmă ne orientăm – cam ăsta e singurul mesaj capabil să-l transmită, de la “tribuna parlamentului” la ultima filială comunală.

N-aveţi decât să mi-o luaţi în nume de rău, dar comportamentul nostru social n-a evoluat de pe vremea cozilor din socialismul atotbiruitor nici cu un singur pas. Atunci nu conta decât să ajungi la galantar înainte să se termine… ce era de vânzare. Nici azi nu suntem capabili de mai mult.

Sau – nu vrem mai mult?

5 motive pentru care România e mai uşor de destabilizat în 2014 decât a fost în 1989


  1. Societatea românească din 2014 este profund divizată. În 1989, nemulţumirea faţă de regimul Ceauşescu era cvasi unanimă. Astăzi, societatea noastră este împărţită în două tabere, vizibil şi zgomotos agresive una faţă de cealaltă şi prezintă mediul ideal pentru momentul “întâmpinării cu flori” a invadatorilor, care devin “eliberatori”. Vedeţi spre bibliografie istoria (reală) a “prieteniei” româno-sovietice.
  2. Societatea românească din 1989 se baza pe supravieţuire. Penuriile de tot felul erau la ordinea zilei, oamenii erau obişnuiţi cu întreruperile de curent, cu aprovizionarea prin raţii de subzistenţă, etc.,  în fiecare casă găseai provizii iar oamenii se adaptaseră la acest mod de viaţă de-a lungul anilor cunoscuţi drept “epoca de aur”. În 2014 românii nu mai ştiu ce sunt cozile, întreruperile, raţiile, iar orice criză din aprovizionare ar avea un efect devastator asupra moralului.
  3. În 1989 România avea o armată prost echipată şi slab instruită, dar numeroasă. În 2014, majoritatea militarilor profesionişti sunt în teatrele de luptă din Asia sau Africa. Scutul NATO, care ar trebui să ne protejeze, poate fi retras din considerente “strategice” în orice clipă. În urmă rămâne o populaţie incapabilă să se apere, la cheremul oricărui invadator.
  4. În 1989, graniţele României erau închise ermetic. Locuitorii ei erau obligaţi, cu sau fără voia lor, să reziste. În 2014, românii pot pleca în orice clipă, fără nici un fel de restricţii. 2-3 milioane dintre conaţionali s-au stabilit deja în alte ţări, doar din motive economice. Câţi dintre noi ar rămâne în România, dacă în 2014 tancurile ruseşti ar trece Prutul?
  5. În 1989, trupele sovietice n-au avut intenţia destabilizării României. Această opţiune pur şi simplu nu făcea parte din planul lor. Cine ne asigură că trupele ruseşti din 2014 nu ar sprijini “autonomia ţinutului secuiesc” pentru a justifica invazia? Şi – în cazul retragerii “strategice” a NATO, ci i-ar putea împiedica?

Sunt doar nişte idei, n-am vrut să vă stric ziua.

Mai multă flexibilitate în uciderea personajelor


Îmi îngădui să încep cu un citat, o spune un om celebru, scriitor consacrat, cotat şi – mai ales – vândut. de ce contează toate acestea, mai târziu. Mai întâi citatul:

"The way my books are structured, everyone was together, then they all went their separate ways and the story deltas out like that, and now it’s getting to the point where the story is beginning to delta back in, and the viewpoint characters are occasionally meeting up with each other now and being in the same point at the same time, which gives me a lot more flexibility for killing people."
 

Nu ştiu dacă vă place neapărat George R.R. Martin. Mie îmi aminteşte de Schiller, de poetul clasic german care a gândit arta ca joc. Martin reuşeşte (?) să vadă viaţa ca joc.

Nu ştiu dacă acest gen de ruletă rusească e o reuşită. de fapt ştiu foarte puţin, în afara faptului că vieţile noastre o cam iau razna, a mea cel puţin scapă vizibil de sub control.

M-aş consola cu ideea că sunt un alienat, la vârsta mea îţi poţi permite luxul să fii puţin plecat de-acasă, oricum nu mai contează, unii îţi vor scuipa seminţe-n cap indiferent de ce vei face, alţii vor dori să se arate omenoşi şi vor lăsa lumea să înţeleagă că sunt dispuşi să te ocrotească.

Consolarea asta e un rateu de fiecare dată când mă uit în jur şi văd că alţii nu stau nicidecum mai bine, de fapt stau mai rău decât mine.

Atunic de ce să nu ne jucăm de-a execuţiile, apetitul pentru acest sport e generalizat, până la urmă e un joc, la fel ca şi vieţile noastre, nimic nu mai e real, poate nici noi nu mai suntem reali, am rămas doar în poziţia salvată din ultimul joc, aşteptând să fim resetaţi.

Game over!

Citiţi pe proprie răspundere!


Acest avertisment trebuie impus de protecţia cititorului, care este şi el un fel de consumator.

Mai întâi un link:

România: Caracatiţa cu prea multe braţe

Ştiu că nu vreţi să citiţi aşa ceva în weekend, dar n-am ce face. Într-o bună zi, oricare ar fi ea, suntem nevoiţi să acceptăm că lumea ne vede altfel decât am vrea noi.

Zadarnic am ocupat ecranele cu Bercea Mondial, Traian Băsescu, Ponta, Johannis, Udrea şi Bianca Drăguşanu. Toată această tevatură e privită de la Tulcea la Oradea. Atât. Dincolo de graniţele noastre statale, nimănui nu-i pasă de aceste personaje şi de falsele lor drame. Producem un cozonac media cu prea multe ingrediente nocive, pe care nu le mai consumă nimeni.

Am citit revolta unora care consideră că “ei” … ne-au transformat într-o rezervaţie. Fals. Singuri ne-am ales să fim ceea ce suntem. De la al doilea război mondial încoace, România n-a mai fost cotropită. N-a existat nici un individ în uniformă, care să ne pună arma la tâmplă şi să ne oblige să facem ce-am făcut.

Din proprie iniţiativă, din teamă să nu ne-o ia vecinul înainte, din lăcomie, din lene şi din alte o mie de cauze am făcut ceea ce am făcut.

Vrem să fim trataţi ca parteneri. Frumos, normal, nu? Deschideţi diseară televizorul. Urmăriţi câte 5 minute din fiecare program. Din 89, de când s-a dat liber la plimbări, aţi văzut o parte din lumea asta.

Răspundeţi vă rog la 2 întrebări?

  • Unde aţi mai văzut aşa ceva, pe post de dezbatere publică?
  • Pe cine credeţi că îl (o) interesează “problemele” noastre?

Ţara a intrat în recesiune. Nici un cuvânt. Absorbţia fondurilor europene e la pământ. Nici un cuvânt. Pot să continui… dar ce folos? Răspunsul rămâne acelaşi. Nici un cuvânt. Zero.

În schimb avem petreceri. Linşaje. Baliverne. Oameni care par serioşi şi care vorbesc cu aparentă seriozitate despre nişte lucruri care în altă parte nu trec nici drept glume de prost gust.

Cocluzia: cunoaşteţi cumva locul ocupat de România în familia UE?