Neconsolatele domniţe


Ele – este vorba de domniţe – se nasc şi locuiesc de obicei departe de marile centre comerciale, noduri feroviare sau capitale politice, unde reprezintă acel factor de progres care împinge omenirea înainte, cu paşi gingaşi, dar siguri. Dacă Adam ar fi rămas singur pe lume, fără îndoială ar fi locuit şi acum într-o peşteră, s-ar fi hrănit cu carne prost gătită la un foc improvizat, pe jumătate crudă, pe jumătate arsă şi ar fi umblat învelit în blănuri puturoase. Dar Eva s-a plictisit de beţiile şi trândăveala lui, a început să ţipe şi să plângă şi aşa s-a născut progresul. Din peşteră am ajuns în bloc (nu e cine ştie ce), iar unii au parcurs drumul până la vilă. Asta e lumea în care trăim.

Tendinţa firească a acestei lumi e – după cum se vede – spre capitală, fiindcă toţi ştim că e mai bine să fii bogat decât sărac, etc.

Cei rămaşi pe coclauri nu sunt, de obicei, încântaţi de situaţia lor. Doar că reacţia e diferită, pe sexe. Bărbaţii găsesc echilibrul în circiumă şi lăudăroşenie, în timp ce domniţele aşteaptă să vină prinţul, să le ceară de nevastă sau cel puţin să le consoleze (dacă, accidental, prinţul e deja însurat). Cu acest prilej se realizează o infuzie de mondenitate în zonele izolate (şi – inevitabil – rămase în urmă), care (infuzie) mai colorează cenuşiul provincial, pe lângă idile şi câte un ochi vânăt, când lucrurile se termină prost.

Pe scurt, cred că e vorba de schimburi culturale şi pe termen mediu şi lung, ele fac bine societăţii.

Credibility gap


Americanii sunt un popor pragmatic, cu tradiţii care nu trec dincolo de două secole, dacă facem abstracţie de native americans – de triburile de indieni pe lângă care toţi ceilalţi ar fi imigranţi, dar asta e altă problemă.

Gospodăreşte, aliaţii noştri de peste ocean şi-au stabilit o limită până la care ceva (sau cineva) poate fi credibil, iar această limită se numeşte credibility gap.

M-am întâlnit zilele trecute cu o astfel de limită în zona mondenului, după ce de ani de zile susţin că avem o problemă naţională cu ceea ce se cheamă credibility gap.

La nivel macro avem o problemă serioasă cu religia şi corupţia. Statistic 90% dintre români sunt religioşi, creştini ortodocşi mărturisitori în marea lor majoritate. În acelaşi timp, 80% suntem – tot statistic vorbind – corupţi. Una din aceste două cifre e falsă. Vă las să alegeţi, care. :)

Exemplul monden e mai puţin dramatic, are chiar accente haioase. Două personaje se iau la ceartă, nu live, că nu mai e la modă, ci virtual, mai exact prin sms-uri.

Vedeţi toată tărăşenia [aici].

Cum rămâne cu credibilitatea? În suferinţă, deoarece un lord nu se va duela niciodată cu un golan, iar dacă a ajuns să se bată cu un derbedeu, nu mai e lord.

Vorba Mariei Stuart: nu pot fi înjosită, doar tratată în mod josnic. Ce ziceţi, încercăm să băgăm la cap?

Postare nerecomandată minorilor


Criteriul pedagogic invocat în titlu este: protejarea miorilor faţă de scene violente, care i-ar putea afecta emoţional.

Cu toată admiraţia pentru strădania şi profesionalismul pedagogilor noştri, întreb (atâta timp cât mai avem dreptul să întrebăm) – cum îi pregătim pe „minorii” noştri pentru violenţă? Ei sunt, totuşi, „majorii” de mâine iar lumea în care trăim este o lume violentă (şi va fi la fel de violentă şi în viitor).

Citim cu sufletul plin de admiraţie despre o lume posibilă, în care mielul se va juca ocrotit de leu sau de lup, într-o armonie desăvârşită. E frumos ce scrie acolo. Hârtia suportă, imaginaţia noastră zburdă fericită. De fiecare dată urmează însă un Welcome to the real world! (Bine aţi venit în lumea reală! – pentru cei care nu agreează limba lui Shakespeare).

În lumea reală se fură, se minte, se abuzează şi se foloseşte forţa. În lumea reală funcţionează principiul renunţării la principii, nu există modalitate josnică, odioasă, mizerabilă de a obţine victoria, există doar victorie.

Sigur că de la bucata de lemn transformată în măciucă la bomba inteligentă există o diferenţă, însă principiul rămâne acelaşi: adaptabilii înving.

Iată şi o secomandare pentru viitoare reflecţii (şi / sau comentarii):

Pericol de explozie


Intriga are zeitatea ei specializată: Cyric, – răspunde şi la numele Împăratul Minciunilor sau Soarele Negru.

Utilizarea Soarelui Negru şi în mitologia nazistă poate fi întâmplătoare sau nu. „Lucrarea” acestei zeităţi are un sens reparator: revenirea la putere a celor care o merită şi pedepsirea „impostorilor”.

Categoriile sunt stabilite după un sistem de valori autoreferenţial, cu alte cuvinte avem de-a face cu o rebeliune a susţinătorilor unei doctrine neacreditate.

Prietenul meu, D.S., mi-a spus mereu cu sunt reducţionist. Are dreptate.

Eu văd în toată această poveste o acumulare de gaze în beci care explodează în prezenţa unei scântei. Scăparea de gaze se produce prin presiunea prea mare asupra unor conducte uzate sau improprii. Adică prin neglijenţă. Neglijenţa le aparţine fireşte deţinătorilor puterii. Fie din lăcomie, fie din prostie, ei neglijează realitatea, iar această nenglijenţă se răzbună. De obicei explozia dărâmă sau avariază întregul edificiu, locatarii devin victime colaterale.

Poate că la noi situaţia e ceva mai colorată, conducta de gaz nu are doar fisuri, a fost furată pe ici, pe colo, gazele zburdă în voie şi din când în când vine un vestitor cu lumânarea aprinsă. Până acum cred că am avut noroc.

Din arhivele Cooperativei „Meritul” – Atelier de reparat diplome şi medalii – preşedinte fondator Vasile Dragomir.

Fuziunea, filmul pe scurt


Fuziunea naşte din fisiune, aşa cum ziua se naşte din noapte şi invers. Acesta este un fapt banal, nu o descoperire. Originale sunt nuanţele, coloratura locală, parfumul preajmei, fie că e vorba de ameţitoare sprayuri din cluburi cu domniţe sau de fumul micilor cu muştar şi bere proletară.

E un proces, o fierbere care degajă una şi alta şi care se face cu un scop.

Despre scop nu are rost să vorbim, fiindcă e evident şi cunoscut de toată lumea.

Dejecţiile sunt o chestiune de laborator. Analiza lor va stabili faptele la fel de bine ca şi reconstrucţia lor printr-un martor, care să nu fie doar ocular, ci şi onest. Greu de găsit un astfel de martor neinfluenţabil, aşa că e mai sigur dacă urmărim analizele.

Paleta interpretativă a comportamentelor umane se îmbogăţeşte de la o zi la alta. De la procesul de intenţia la asocierile metafizice. Nu e nevoie de logică, nu e cazul să ai dreptate, important este să simţi just. Mobilizare, monşer!!!

Pentru detalii sugestive vă invit să urmăriţi acest clip semnat Emir Kusturica:

În ce împrejurări s-ar putea îmbolnăvi Satana de cancer?


Nu e nevoie să zâmbiţi.

Iniţial am avut de gând să urmăresc o dezbatere pe un post local de televiziune, printre invitaţi aflându-se şi 2 prieteni. M-am plictisit după câteva minute, din cauza moderatorului infatuat care întreba, răspundea, comenta,… – un monolog dezlânat printre jumătaţile de intervenţii ale invitaţilor. Sătul de varza a la Bistriţa am trecut la zapping şi citesc pe galben cu negru: cum ar putea ajunge Băsescu în faţa instanţei?

Problemă.

Normal. Adică în Absurdistan e normal ca un post tv să fie preocupat de găsirea unor motive pentru a-l inculpa pe un politician. Din întâmplare din tabăra opusă patronului.

Evident că nici unul dintre participanti nu crede ceea ce spune.

Evident că tot ce vor e să facă atmosferă, să-i inculce consumatorului de tv că locul lui X ar fi pe banca acuzaţilor.

Poate că locul lui e chiar acolo. Nu ştiu şi nu mă interesează. Iată că am dat peste alt punct sensibil. De ce nu mă interesează?

Fiindcă doar proştii mor de grija altora. Din impozitele pe care le achit sunt retribuiţi cei care au obligaţia să vegheze la respectarea legii. Nu e treaba mea să le supervizez munca. Pentru asta am votat nişte reprezentanţi. Iar reprezentanţii ar trebui supravegheaţi de presă. Presa e varză. În loc să-mi facă un serviciu, vrea să ma păcălească.

Patronul lor are drea dreptate. Pardon, doar patronul lor are dreptate. O fi având, uneori. Dar nimeni nu are întotdeauna dreptate. Deci, adio presă, latră liniştită. Pe mine m-ai pierdut de mult de client.

De fapt ştiam asta de ani de zile. M-a surprins însă analogia cu cealaltă dezbatere, pe care o abandonasem. Era vorba de religie.

Interesant. Tot ce e bun pe lume, e facut de Dumnezeu. Tot ce e rău, e mâna Satanei.

Ciudat.

Cine a creat Satana?

Şocant. Ce declară mătuşa lui Gigi Becali despre ultimele înregistrări cu Galileo


  1. Mă aflam în RFG. Republica Federală Germania (Bundesrepublik Deutschland). Iată de ce insist asupra acestui detaliu: adesea am fost “pus la punct” – RFG nu mai există, asta a fost înainte de unificare. Fals. Daţi un clic pe wikipedia. Ajunge. Dar nu despre organizarea statală a Germaniei mi-am propus să scriu. Anyway, unificarea s-a produs 2 ani mai târziu, dar am motivele mele să invoc modul în care sunt cultivate confuziile.  Cine le cultivă? Presa.

Primul meu contact cu presa liberă germană s-a produs, cum menţionam mai sus, în 1991, când am văzut la chioşcuri anunţul cu megalitere din Bildzeitung: Gobaciov demisionează. E bine de ştiut că Bildzeitung avea un tiraj de vreo 9 milioane de exemplare, aşa cum se întâmplă azi la noi (vedeţi cine e în topul tirajelor româneşti), deci un megasucces, mai ales în privirile tâmpe ale unui Diaconescu (eu), de abia scăpat din ţara în care de la Scânteia se trecuse, direct şi fără anestezie, la Infractorul, Infractoare şi Ţâţe. (Dacă nu mă credeţi că cele 3 denumiri reprezintă publicaţii româneşti de la începutul anilor 90, verificaţi şi vă veţi convinge).

Ok. Pe mine m-a interesat (şi mă mai interesează) procedura. Cum se face? Am învăţat din Bildzeitung. Pe prima pagină, cum am zis, şocul: Gorbaviov deminionează!!!…(continuare în pag. 5). Dau la pagina cinci, după sacrificiul ritualic de a cumpăra un ziar din puţinii mei bani – şi citesc: “Referitor la ştirea că M.S. Gorbaciov (urmează titlurile oficiale) are de gând să demisioneze din toate funcţiile deţinute în partid şi stat, contactată de redacţia noastră, ambasada US (Uniunii Sovietice) a declarat că nu deţine nici o informaţie în acest sens.” Adică: nimic. Un nimic vandabil. Care m-a făcut să cumpăr ziarul şi să dau repede la pagina 5.

Asta a fost prima lecţie. Nu a fost foarte scumpă, taxa a echivalat cu preţul unui ziar. Ce a urmat? Vedeţi şi voi. Deschideţi televizorul, ziarele, print sau online,… sau mai bine lăsaţi-le în pace. Alegerea vă aparţine.