Orice poate fi demonstrat


casSăptămâna a început la fel de bine (sau de prost, că nu se poate una fără cealaltă) iar peste mine iarăşi s-a răsturnat un recycle bin cu amintiri.

Eram în juriul unui festival tradiţional de poezie, revista la care colaboram făcea parte din tradiţie şi cum alţii nu au avut chef să se supună supliciului unui drum lung, într-o Românie cu benzina raţionalizată şi trenuri suspendate, m-am trezit că fac parte din “delegaţie”, cu toate că nu aveam nici un merit care să justifice prezenţa mea acolo. I’m fortune’s fool, ar fi zis un personaj clasic, dar eu nu eram nici măcar contemporan, aşa că n-am zis nimic.

Cum era obiceiul acelor vremuri, de care ne apropiem azi, iată, şi cu nostalgie, concurenţii au fost cazaţi la internatului liceului local, iar juriul la “casa de oaspeţi a partidului”. Să nu vă închipuiţi cine ştie ce, era un hotel ca toate celălalte, adică până în 2 stele maximum, rezervat chipurile “tovarăşilor” care, cel puţin când am fost noi acolo, nu erau de loc dornici să-i folosească dotările.

Cina s-a servit tot la “casă”, fiindcă nu era recomandabil să arăţi oamenilor că aveai şi altceva în farfurie decât creveţi vietnamezi prăjiţi în ulei rânced şi picioare de pui răsfierte. Lângă mine stătea domnul V., unul dintre criticii de artă foarte apreciaţi ai momentului, iar administratorul (adică managerul stabilimentului pe stil vechi) nu s-a abţinut să nu-i atragă atenţia criticului:

” Vedeţi, tovarăşu V., avem şi noi artiştii noştri. Tabloul acela a fost pictat de un vitrinier de la OCL Alimentara.”

Tabloul înfăţişa, culmea, o biserică – ciudat pentru “casa de oaspeţi a partidului”, dar asta e România etern fascinantă, iar în faţa bisericii stătea un ţăran cu o desagă în spinare. Pictura era ceva în stilul realismului socialist, cu mulgătoare şi fruntaşi pe tractor, colorată ca dracu, de asta îmi dădeam seama până şi eu care habar n-am de pictură.

“Fugi dom’le de aici. Ăla e un chici” a ripostat V.

La care eu m-am ridicat, m-am dus lângă tablou, l-am privit foarte atent pe V. şi am spus:

“Mă miră că tocmai tu ai ratat mesajul”.

Şi am început, pe-ndelete, să explic, cu “argumente”, că desaga din spatele ţăranului era, atât grafic cât şi cromatic, o dramă a castrării.

Lui V. i s-a stins pipa. Nu şi-a revenit decât după ce E., un prieten comun, l-a lămurit, pe el şi pe ceilalţi prezenţi:

“Voi nu vedeţi că Zorin e mangă?”

De ce se ceartă românii cu televizorul?


basTelevizorul le aduce aminte celor care-l folosesc în acest scop, că nu doar viaţa, ci şi politica trece pe lângă ei. Iluzia participării la evenimentele politice este direct proporţională cu sentimentul de neputinţă, pe care telespectatorul “canalelor” (de ştiri?) vrea să-l suprime şi fiindcă nu-l poate suprima, încearcă să-l ascundă în spatele unui activism steril şi ridicol. Cuvinte grele? Nicidecum, dacă văd tot mai des oameni în toată firea certându-se cu… televizorul, strigând replici şi invective spre acel obiect cu ecran luminescent care, evident, nu are cum să răspundă. Şi cum inerţia acelui aparat nu-i satisface, aceiaşi turbulenţi (reali sau prefăcuţi) se reped la calculator şi inundă reţelele cu o revărsare de cuvinte şi imagini (e bună şi tehnica la ceva) încât ai impresia că toată ţara e gata să dea în clocot. Dar (se repetă 89?) zbuciumul e manifest doar pe ecrane, dacă ai curiozitatea să vezi face-to-face un eveniment electoral, vei constata că e o mare diferenţă între realitate şi atmosfera “online”, respectiv “on-air”. Zecile de mii de suporteri din mediile virtuale se transformă în câteva sute (sau câteva zeci) de activişti în carne şi oase, care arborează disciplinaţi însemnele de campanie, scandează, atunci când o cere scenariul, aplaudă, atunci când vorbitorii fac o pauză, totul se întâmplă ca la carte. Adversarii, opozanţii furibunzi din mediile electronice, lipsesc cu desăvârşire şi dacă în anii precedenţi mai erau vandalizate nişte materiale de campanie sub protecţia întunericului, până şi nopţile noastre au devenit mult mai liniştite.

Atunci, de ce atâta vânzoleală pe ecrane? Motivul este nevoia de a-i enerva pe oameni, fiindcă altminteri nu s-ar prezenta la vot. Firea noastră e predispusă la împăcare, iar mintea ne duce la adaptare şi mai puţin la confruntare. Nu suntem conflictogeni, justiţairi sau mesianici. Ne place să trăim bine, dar ne mulţumim cu puţin. De aceea e nevoie de generarea unei anumite stări de nervozitate, dacă vrem să prezentăm lumii un spectacol cât de cât credibil al alegerilor. Cei 40% care (mai) votează sunt, în bună parte, rezultatul agitaţiei din media, a unei atmosfere de stadion, fiindcă nici fotbalul nu iese, ca spectacol, dacă nu se dezlănţuie tribunele.

Pe vremea învăţământului politic socialist circula o snoavă:

Ion vine acasă, unde îl aştepta, ca de obicei, vecinul Gyuri cu nişte beri. Dar de data aceasta, Ion se uită încruntat la Gyuri.

“Ce ai, mă?” întreabă Gyuri.

“NU mai beau cu tine! Voi, ungurii, l-aţi omorât pe Mihai Viteazu!”

“Dar asta fost amu 500 ani…”

“O fi fost, dar eu acum am aflat la învăţământul politic.”

De ce să n-avem faliţii noştri?


do-as-i-say… se întreba clasicul nenea Iancu. Chiar aşa. Dacă până şi americanii au socialiştii lor? Pentru documentare vă invit să studiaţi Freedom Socialist Party. Dacă nu aveţi răbdare sau timp pentru umblat pe linkuri, iată pe scurt platforma lor:

The Freedom Socialist Party’s 2012 political platform was nothing if not ambitious. Among much else, it demanded a 70 percent tax rate for “the top 1 percent;” “unilateral U.S. nuclear disarmament,” “free multi-lingual public education, including ethnic studies, through college and trade school;” free abortions; bank nationalization; and the cancellation of all free-trade treaties.

Nu mă leg de impozitarea cu 70% a celor 1% dintre cei mai bogaţi, e o măsură prea generală de stânga şi nu caracterizează această formaţie, ci firea omenească, dornică să redistribuie bogăţia până când ajunge la distribuitor, care nu mai vrea să o redistribuie.

Dezarmarea nuceară unilaterală a SUA e un punct pe care nu-l poate inspira decât finanţatorul partidului. Vă las să speculaţi cine ar putea să fie.

Învăţământ gratuit în limbile grupurilor etnice. Sună frumos. După câte ştiu eu, nu costul învăţământului e principala problemă a celor fără carte (chiar dacă au diplome) – ci dorinţa de a învăţa, mai precis absenţa acesteia, care e cu totul altă problemă.

Avorturi gratuite. Hm. Gratuite nu pot fi. Pot fi eventual pe banii statului. Asta înseamnă condiţii excelente şi medici foarte motivaţi, cum demonstrează toate formele de asistenţă medicală “gratuită”. De şpagă să nu vorbim în casa socialistului.

Naţionalizarea băncilor. Adică reducerea lor la o singură bancă, din moment ce proprietarul e unic, recte statul. O altă binefacere, care ar trebui numaidecât legată de confiscarea valutei, de preţurile stabilite ştiinţific şi de rafturile goale (ăia nu au auzit încă de raţii).

Anularea tuturor acordurilor de liber schimb, adică economia planificată. Ce ştiu ei ce înseamnă pană de curent, pâne pe buletin, încălzire la aragazul din bucătărie, lumânare în loc de bec şi 2 ore de program tv pentru spălare pe creier a proletariatului fericit?

Ca să fie mai convingător în alegerile din 2012, Socialist Freedom Party a propus salariul minim de $ 20 pe ecomie ( e vorba de salariul pe oră şi de economia americană, că la noi douăzeci de dolari e salariul pe o zi, dacă ai noroc). Interesant că, în acelaşi număr al oficiosului online al partidului, se căuta un administrator de pagină web. Oferta salarială era de 13 dolari pe oră !!!! Clar, nu?

Îmi pare rău dacă lezez sentimentele antiamericane sau prosocialiste ale unora, nu e intenţia mea, după cum nu am de gând să mă transform în cruciat împotriva socialismului mondial sau avocat al american way of life. Vreau să luaţi la cunoştinţă că la fel de ridicole mi se par entuziasmele pro-americane (sau pro – altcineva) şi fetişirea capitalismului corporatist.

Constat, însă, că indiferent de gradul de dezvoltare, de puterea economică, militară etc., societatea omenească are cam aceleaşi probleme, în bună parte false.

Nu e logic să gândesc atunci că nu societatea, ci natura umană e cauza?

 

Înregimentarea nu te face mai deştept


orgDe cele mai multe ori te obligă să fii mai prost decât eşti în realitate, datorită “directivelor” pe care trebuie să le execuţi, şi încă cu zel, dacă vrei să fii “promovat”.

Înlocuirea gândirii individuale cu nişte formule, care ar vrea să reprezinte gândirea colectivă, dar nu reuşesc, este de fapt o înlocuire a gândirii cu non-gândirea. Expresia consacrată “ordinul nu se discută” e probabil descrierea cea mai cinstită a executantului acefal, funcţionabil doar de la gât în jos. Nici tovarăşul Vladimir Ilici Lenin nu a minţit când i-a scăpat pe gură perla cu “idioţii folositori”.

Unde ar ajunge societatea dacă oamenii nu ar fi împiedicaţi, prin astfel de mijloace, să gândescă? Nu ştiu, fiindcă această minune încă nu s-a petrecut.

Care ar fi, totuşi, posibilităţile?

Îndrăznesc să sugerez că renunţând la gândirea prefabricată din sloganurile politice, la rigiditatea doctrinelor, la jurăminte şi alte zorzoane am reuşi înainte de toate să nu mai fim ridicoli degeaba, am câştiga timpul irosit, renunţând la nişte lucruri pe care, oricum, ulterior le-am regretat.

Nu aud de două decenii regretele compatrioţilor cu privire la votul exprimat? Trebuie să recunosc că aidoma lor, şi eu m-am păcălit de fiecare dată când porneam la drum crezând că susţin o cauză şi sfârşeam, dându-mi seama că am fost folosit, ceea ce nu e, trebuie să recunosc, un sentiment prea plăcut.

În al doilea rând, conectând gândirea evităm creşterea imperiului prostiei.

Îmi amintesc o întâmplare cu tatăl unui foarte bun prieten, el (tatăl) mare amator de jocuri de noroc, care o viaţă întreagă a avut plăcerea, duminică de dumincă, să joace rummy în “cazinoul” din micul orăşel de pe Someş în care trăia.

Băiatul, prietenul meu, a ajuns în America,

L-a mutat şi pe taică-său acolo şi într-o bună zi, vrând să-i facă o bucurie bătrânului, l-a dus la Las Vegas, i-a dat 200 de dolari bani de buzunar şi la lăsat într-o sală cu automate de jocuri. Bătrânul stătea, se uita împrejur, dar nu se apropia de slot-machines.

La un moment dat, juniorul îşi pierde răbdarea.

“Ce faci, tată, nu joci?”

“Nu”, a venit răspunsul hotărât. “Ăştia fură!”

“Cum să fure, tată, sunt camere de supraveghere peste tot?”

“Copile, tu nu vezi cum arată locul ăsta? De unde crezi tu că vin banii?”

Secretele puterii şi de ce nu vorbeşte lumea despre ele


safeAceastă postare face parte din micul manual de diversiune. De obicei pornim de la o reprezentare falsă a puterii, atribuind-o politicienilor, şefilor de tot felul, comandanţilor, miliardarilor, adică acelor oameni pe care media îi prezintă “la putere”. În ce constă de fapt “puterea” lor? Cea mai mare parte a puterii lor se bazează pe informarea greşită a celorlalţi. De fapt, compromisurile pe care le-au încheiat până când au ajuns în locul care, tradiţional şi greşit, este numit vârful piramidei sociale, sunt scheletele din dulap care diluează puterea reală a acestor persoane până aproape de anularea ei totală. Vorbim de o piramidă, o structură geometrică reprezentând un grup de interese, cvasi inexistente la bază, dar care cresc pe măsură ce ne apropiem de vârf. Piramida relaxată la bază este din ce în ce mai concentrată la vârf, interesele sunt din ce în ce mai aprige iar formula consacrată este sacrificarea vârfului pentru a salva ceea ce se află dedesubt. Am avut parte de un exemplu în 1989, când “mult iubitul şi stimatul” Ceauşescu a fost abandonat de toţi activiştii lui de partid, care l-au lăsat să-şi joace rolul la Târgovişte în timp ce ei se puneau în siguranţă. Situaţii similare, chiar dacă nu la fel de dramatice s-au petrecut şi în cazurile Iliescu şi Constantinescu, cât despre “lepădarea de Băsescu” ce să mai vorbim? Dar nu e cazul să insist, fiindcă nu vreau să las impresia că putere înseamnă doar putere politică. Dimpotrivă, putere nu înseamnă nici putere politică, nici economică sau militară, putere înseamnă libertate, înseamnă să fii stăpânul propriilor atitudini.

Cât de fragile sunt celălalte forme de putere am văzut tot în 89, în privirile derutate ale lui Ceauşescu, confruntat subit cu o manifestaţie care nu mai corespundea ritualului uzual, cu oameni care nu-l mai ascultau. Vă amintiţi cum s-a pierdut atunci în faţa mulţimii şi cum s-a năruit întregul edificiu al puterii sale ca o clădire demolată de genişti.

Acelaşi lucru s-ar întâmpla în 2014, dacă în 2 noiembrie samsarii de voturi s-ar trezi cu centrele de votare goale. Nu vă închipuiţi ce panică i-ar apuca, iar pentru asta oamenii “fără putere” nu trebuie să facă decât un lucru simplu, poate cel mai simplu din lume – să stea acasă.

Mic manual de diversiune. Lecţia bondarului.


saleDe la Sun Tzu încoace, diversiunea este arma cea mai importantă în orice confruntare. Într-o situaţie conflictuală, aşa cum există peste tot şi din toate timpurile, contează cantitatea şi calitatea armamentului şi numărul şi motivaţia luptătorilor, dar mai mult decât starea reală a acestor parametri contează ce crede adversarul. Informarea greşită a celeilalte părţi poate câştiga bătălii care par pierdute şi pierde bătălii despre care nimeni nu ar crede că nu vor fi câştigate. Gândirea dirijează faptele oamenilor, introducerea unor date greşite în gândire poate schimba soarta unui război sau chiar soarta omenirii. Totul depinde de unde şi când se întâmplă actul falsificator şi pe câtă lume poate influenţa.

Vreau să vă împărtăşesc ce am învăţat din lecţia bondarului. Această insectă dolofană mi-a fost dintotdeauna simpatică, dar n-am ştiut că după legile aerodinamicii, bondarul nu poate zbura. Şi totuşi vietatea zboară, fiindcă nu i-a spus nimeni că nu poate zbura. Eu am răsturnat povestea, închipuindu-mi ce s-ar fi întâmplar dacă bondarului i s-ar fi spus că e predestinat să ajungă un mare campion al zborului. El ar fi fost dezamăgit de rezultatele concrete şi probabil ar fi renunţat să mai zboare. Prima variantă vorbeşte despre motivare, mai exact automotivare, iar varianta doi despre manipulare. Manipularea este cea care asigură dezinformarea şi produce deciziile eronate.

De ce are omenirea nevoie de decizii eronate? Răspunsul corect este că nimeni nu are nevoie de decizii eronate, dar omenirea este condusă, la ora actuală, prin intermediul unor astfel de decizii. Erorile nu aparţin conducătorilor, care pierd conducerea în urma luării unor decizii greşite, erorile sunt ale alegătorilor, consumatorilor, etc., care prin deciziile individuale eronate aduc la putere oameni care nu doar că nu le îndreptăţesc niciodată aşteptările, dar care, odată ajunşi la conducere, îi tratează pe cei pe care îi conduc cu dispreţ.

Pe ce se bazează manipularea? În primul rând, pe comoditatea consumatorului, pe adormirea discernământului printr-un procedeu simplu; inventarea unei false probleme şi oferirea unei soluţii, evident la fel de false ca problema, care e la mâna ofertantului. Dacă eu vă sun la uşă şi vă ofer un aspirator de praf la jumătate din preţul său din magazin, am produs o falsă problemă. Interlocutorul meu va fi presat de nevoia de a lua o decizie, să pună mâna pe un chilipir sau nu, în loc să se gândească dacă în primul rând are nevoie de un aspirator nou sau îl mai poate folosi pe cel vechi. Exemplul acesta se referă la un truc de vânzător ambulant, nu foarte isteţ şi care nu prezintă cine ştie ce potenţial de manipulare. Din păcate, însă, societatea noastră este alcătuită din asemenea mecanisme, din ce în ce mai sofisticate pe măsură ce urcăm în ierarhia nivelurilor de decizie.

Întrebarea justificată, în context, este: ce posibilităţi avem să schimbăm lucururile? După părerea mea, posibilităţile noastre sunt imense, însă nu folosim nici 1% din potenţialul pe care îl avem.

În postările următoare voi încerca să mă refer la câteva din aceste posibilităţi. Să auzim de bine!

UPDATE. Între timp pe wordpress / meanwhile on wordpress:

preşedinţi|cuvinte |credul |target |dezmembrări |gokmop |sf |pervertire |terapie |hoţie |gogu |nimeni |vişinata |uk |discriminare |happy |toamna |alexandria |existenţă |55 |lux |

planul de zbor


civsă câştigi e un dar

libertatea – o alegere:

fără garduri

Planul de zbor devine o necesitate atunci când vrei să ajungi dincolo de gard. Dar, vrei să ajungi acolo? Gardul nu are doar funcţia de a te împiedica să intri (sau să ieşi), el mai îndeplineşte şi o funcţie protectoare a cărei importanţă  o descoperim de obicei de abia când am ajuns în câmp deschis, unde nu ne mai protejează nimeni şi nimic.

Într-o dictatură, vezi societatea românească până în 89, problema gardului e una simplă. Pentru unii el nu există, fiindcă nu şi-au pus niciodată problema să ajungă până la gard, cu atât mai puţin să privească dincolo de el. Pentru alţii nu există decât dorinţa de a sări gardul, o întreprindere riscantă, care cere curaj şi o doză serioasă de noroc. Din această categorie se selectează, pe cale naturală, victimele sistemului şi “fericiţii” transfugi, alias azilanţi. Mai sunt privilegiaţii, cu acces la poartă, care trăiesc în lumea lor, iar despre această lume nu ştiu mare lucru, fiindcă nu m-am învârtit niciodată printre ei.

Într-o democraţie parlamentară atestată, vezi societatea românească de azi, lucrurile se complică. Poarta e larg deschisă, intră şi iese cine vrea, dar nu toată lumea e pregătită pentru noile valori ale traficului. Inginerii de suflete s-au retras şi ei, nu te mai ajută să te scuzi,  invocând turnătorii de la “fosta” sau telefoanele ascultate. De la “directive” şi “indicaţii preţioase” am ajuns la “fă ce vrei” şi uite că multă lume nu se bucură de loc de atâta libertate. Evident,  o împrejurare de care profită din plin încă tânăra, dar foarte gălăgioasa noastră democraţie. Trendul general e de a-ţi căuta o tabără, de a te angaja într-un război care nu e al tău şi în care personal nu ai nimic de câştigat sau de pierdut, dar apartenenţa la pretinsa grupare te face să nu te simţi singur, respectiv, te scuteşte de stânjeneala libertăţii. Nu e vorba doar de politică. De la fotbal la religie, toate s-au încărcat cu un spirit partinic pe care zadarnic voia să-l inducă “maselor” îndoctrinarea din republica socialistă.

Spiritul partinic ne face agresivi, din dorinţa de a demostra ataşamentul, devotamentul şi performanţa în susţinerea valorilor de grup. Lumea nu vede că regizorii râd în culise, că joacă într-o piesă cu scenariul falsificat, o farsă de care profită un grup restrâns, cei care strâng banii pe bilete, în timp ce actorii îşi sparg plămânii pe gratis. Amatorismul celor de pe scenă e la fel de crâncen, pe cât de scurtă e memoria lor, fiindcă între acte se schimbă partitura, protagoniştii sunt puşi să înjure ce au lăudat mai înainte şi viceversa, toată lumea se plânge, acuză lehamite şi greaţă dar nimeni nu pleacă acasă, dintr-o convingere absurdă că teatrul trebuie să continue, că nu e posibil să se închidă din lipsă de actori şi de spectatori.

Acesta e gardul zilelor noastre. Când vom învăţa să mergem liniştiţi acasă, să nu ne mai implicăm în bătălii care nu sunt ale noastre, regizorii şi patronii lor vor rămâne cu gura căscată şi îi va paşte o mare panică. Aştept ziua aceea.