Nu vă (mai) luaţi după aparenţe!


sun… fiindcă nimic nu este ceea ce pare.

Istoria ne învaţă că la puşcărie ajung hoţii care nu au furat destul ca să ajungă conducătorii societăţii. Iar dacă te caută justiţia, cel mai sigur e să stai ascuns în beciul poliţiei, fiindcă acolo nu te va căuta nimeni. Orice absolvent al unui curs sumar de iniţiere în jurnalism ştie că “un câine a muşcat un om” nu e o ştire, “un om a muşcat un câine” e o ştire şi poate ajunge chiar pe prima pagină. “Noile tehnologii” nu au schimbat nimic în privinţa acestor fapte confirmate şi reconfirmate de mii de ani.

Marea şi deocamdată singura contribuţie a secolului 21 în materie de media este ştruţocămila născută din încrucişarea informaţiei cu divertismentul, căreia anglosaxonii i-au şi lipit eticheta de infotainment. Cauzele care au produs acest hibrid ţin de modul nostru de viaţă. Informaţiile sunt pentru decidenţi. Doar ei au timpul şi dispoziţia necesară să înceapă ziua cu o cafea şi o sinteză informativă. Restul, adică personalul de execuţie, respectiv vreo 95% din forţa de muncă, nu au timp pentru aşa ceva, consumul lor media se produce la orele serii, când sunt obosiţi şi nu mai au chef de informaţii, preferă distracţia, cu doza de bere şi telecomanda alături, urmărind “eroul preferat” care, seară de seară, îşi face praf adversarii. Pentru a nu-l încurca pe utilizator cu firul anapoda al “dezbaterilor”, îi scriem în permanenţă pe ecran “ideile principale” – propoziţii scurte, clare, pe care nu mai trebuie să le reţină, repetate la intervale de 3-5 secunde ele vor pătrunde în subconştientul proletarului unde îşi vor face datoria.

Pentru “echidistanţă” dăm şi partea cealaltă, recte adversarul, doar că avem grijă să scriem dedesubt ceva care să-l pună într-o lumină foarte proastă, chiar dacă nu are nici o legătură cu ce spune personajul, fiind vorba de un anunţ care se referă la ce “urmează” – dar cui îi pasă?

NU ştiu dacă termenul de “pornografie politică” va fi acceptat vreodată de mediile profesionale sau de cele academice. În pornografia sexuală vedem oameni angajaţi în acte sexuale de toate felurile, de la cele lipsite de imaginaţie la cele mai aberante. Asta vede clientul, fiindcă în realitate, “actorii” trebuiei să se concentreze asupra indicaţiilor “regizorului”, nicidecum asupra plăcerii proprii. Ori în acest punct văd eu asemănarea, sau vă închipuiţi că moderatorii şi “analiştii” noştri spun ce le trece prin cap?

Mai este o categorie apărută recent şi tot datorită tehnologiei: postacii. Nu-i luaţi în serios nici pe ei. Cel mai feroce postac, care ne inundă cu zeci de postări, una mai cretină decât cealaltă, nu e sigur că slujeşte cu exces de zel şi efect invers, datorat prostiei, o cauza – şi nu e în slujba cauzei adverse şi urmăreşte să compromită tabăra pe care chipurile o slujeşte prin aceste exagerări?

După cum nu vă sfătuiesc să-l înjuraţi pe cineva care vă deranjează, cu cât înjuraţi mai mult, cu atât creşte traficul. :)

De 5.000 de ani, Sun Tzu nu a fost contrazis.

 

Cum e împinsă omenirea spre autodistrugere


hatePovestea care urmează este strict autentică. Pe la începutul anilor 90, când în România se mai trăia cu telefonul fix şi maşina de scris, un prieten a făcut un efort financiar – considerabil pentru veniturile noastre de atunci – şi i-a cumpărat băiatului său, care era elev de liceu în ultima clasă, un calculator. Bucuria a fost de scurtă durată, întreruptă de supărarea tatălui care şi-a văzut batjocorită investiţia, care s-a revoltat împotriva fiului nerecunoscător, împotriva tinerilor în general şi în final împotriva sistemului.

Ce se întâmplase?

Pe atunci calculatoarele veneau echipate cu sistemul de operare MS-DOS. Un sistem simplu, robust şi sigur, dar căruia îi lipsea interfaţa grafică şi facilităţile suplimentare oferite de Windows, aflat pe atunci la ediţia 3.1

Continuarea în flashbackul care urmează.

Mă întâlnesc cu tatăl nefericit la o bere. El furios, aprindea ţigare după ţigare.

“Mă, îi iau la bou ăsta al meu un calculator, că a trebuit să mă împrumut la reciproc să-l plătesc şi ce face animalu? Vine acasă de vreo 5, 6 din alea, cum le zice mă?…. da, dischete, mă şi le bagă în calculator una după alta, mă,… toate şase, cum dracu să nu se strice calculatoru ăla? Că-mi venea să-i dau 2 pumni…”

Ce se întâmplase? Ca toţi elevii de liceu, băiatul era la curent cu ultimele noutăţi şi fericit că făcuse rost de windows, ediţie evident piratată, care era distribuită pe vreo 6 dischete, instalarea făcându-se chiar aşa cum corect procedase băiatul. Ce folos? tatăl nu înţelegea, pentru el toată întâmplarea a rămas un abuz, iar noi, care încercam să-i explicăm, “ţineam partea derbedeului”.

Întâmplarea e hazlie, dar şi serioasă. Un incident minor, într-o familie oarecare din  România în tranziţie.

Vă daţi seama ce potenţial destructiv există în situaţii similare, care nu privesc doar viaţa de familie, ci decizii pe care naţiunea le adoptă în mod democratic, adică prin vot şi unde nu funcţionează doar suspiciunea faţă de necunoscut combinată cu cramponarea de concluzia eronată raportată la ceea ce cunoaşte individul, unde se amestecă şi media, “formatoare de opinii” şi unde discursul politic exploatează la maximum posibilităţile oferite de asemenea erori?

Aşa arată cel puţin unul din pilonii pe care vrem să ancorăm democraţia noastră. La ce să ne aşteptăm?

De ce e fericirea secretă?


misIată o întrebare pe care mi-o pun de foarte multă vreme – fericirea este o noţiune folositoare sau, dimpotrivă, dăunătoare?

“În goana după fericire” este un clişeu şi mă face să văd o haită de câini înhămaţi la o sanie, cîinii trag, amăgiţi de o pereche de cârnaţi spânzuraţi în faţa lor, la care nu vor ajunge niciodată. Nimeni dintre cei chemaţi să ne educe, nu se oboseşte să descrie exact cum e fericirea la care râvnim, noi ne-am obişnuit să o intuim mai degrabă în oglindă, ca stare opusă nefericirii cu care suntem ameninţaţi încă din copilărie. Nefericire înseamnă, de pildă,  să fii sărac, urât şi să nu primeşti cel mai mare cadou de la Moş Crăciun. Prin repetiţie devenim obsedaţi de frumuseţe, bogăţie şi lăcomie, un software de toată splendoarea, care nici nu mai trebuie virusat ca să producă rateuri spectaculoase la vârsta adultă, fiindcă nu avem cum să-i îndeplinim cerinţele, împărtăşind de fapt soarta câinilor înhămaţi la sanie care aleargă după o pereche de cârnaţi. Pe baza acestei programări se dezvoltă majoritatea complexelor noastre, în acelaşi timp cauza “mizeriei umane”, adică trădarea, înşelăciunea, minciuna, falsul, intriga, delaţiunea, pentru că în conformitate cu sistemul nostru de operare, locul doi e inacceptabil şi nu avem cum să stăm toţi pe locul unu.

Revin la gândurile anterioare despre falsitatea noţiunii de putere, manifestă până şi la fraţii născuţi din aceeaşi mamă şi acelaşi tată. Gemeni să fie şi tot îşi va dori fiecare un ascendent asupra celuilalt. Această nevoie, o consider, cu îngăduinţa voastră, –  maladivă, se numeşte în general afirmare, când de fapt ea este o negare, o recunoaştere implicită a unei infirmităţi. Dacă nu vei face cum spun eu şi dacă nu-mi vei da mereu dreptate, fac scandal. Cea mea cruntă pedeapsă pentru această atitudine maladivă este să-i dai dreptate şi să faci cum vrea – e atât de uşor să creezi dependenţa cuiva de tine!

Cum să ne eliberăm din colivia în care suntem prizonieri? Simplu. Refuzând să mai facem ce am făcut până acum. Rămâne întrebarea când ne vom elibera de nevoia aceasta meschină de a fi aprobaţi de ceilalţi, de a primi din partea lor laude şi supunere? Fiecare va decide pentru el. It’s a free country.

Orice poate fi demonstrat


casSăptămâna a început la fel de bine (sau de prost, că nu se poate una fără cealaltă) iar peste mine iarăşi s-a răsturnat un recycle bin cu amintiri.

Eram în juriul unui festival tradiţional de poezie, revista la care colaboram făcea parte din tradiţie şi cum alţii nu au avut chef să se supună supliciului unui drum lung, într-o Românie cu benzina raţionalizată şi trenuri suspendate, m-am trezit că fac parte din “delegaţie”, cu toate că nu aveam nici un merit care să justifice prezenţa mea acolo. I’m fortune’s fool, ar fi zis un personaj clasic, dar eu nu eram nici măcar contemporan, aşa că n-am zis nimic.

Cum era obiceiul acelor vremuri, de care ne apropiem azi, iată, şi cu nostalgie, concurenţii au fost cazaţi la internatului liceului local, iar juriul la “casa de oaspeţi a partidului”. Să nu vă închipuiţi cine ştie ce, era un hotel ca toate celălalte, adică până în 2 stele maximum, rezervat chipurile “tovarăşilor” care, cel puţin când am fost noi acolo, nu erau de loc dornici să-i folosească dotările.

Cina s-a servit tot la “casă”, fiindcă nu era recomandabil să arăţi oamenilor că aveai şi altceva în farfurie decât creveţi vietnamezi prăjiţi în ulei rânced şi picioare de pui răsfierte. Lângă mine stătea domnul V., unul dintre criticii de artă foarte apreciaţi ai momentului, iar administratorul (adică managerul stabilimentului pe stil vechi) nu s-a abţinut să nu-i atragă atenţia criticului:

” Vedeţi, tovarăşu V., avem şi noi artiştii noştri. Tabloul acela a fost pictat de un vitrinier de la OCL Alimentara.”

Tabloul înfăţişa, culmea, o biserică – ciudat pentru “casa de oaspeţi a partidului”, dar asta e România etern fascinantă, iar în faţa bisericii stătea un ţăran cu o desagă în spinare. Pictura era ceva în stilul realismului socialist, cu mulgătoare şi fruntaşi pe tractor, colorată ca dracu, de asta îmi dădeam seama până şi eu care habar n-am de pictură.

“Fugi dom’le de aici. Ăla e un chici” a ripostat V.

La care eu m-am ridicat, m-am dus lângă tablou, l-am privit foarte atent pe V. şi am spus:

“Mă miră că tocmai tu ai ratat mesajul”.

Şi am început, pe-ndelete, să explic, cu “argumente”, că desaga din spatele ţăranului era, atât grafic cât şi cromatic, o dramă a castrării.

Lui V. i s-a stins pipa. Nu şi-a revenit decât după ce E., un prieten comun, l-a lămurit, pe el şi pe ceilalţi prezenţi:

“Voi nu vedeţi că Zorin e mangă?”

De ce se ceartă românii cu televizorul?


basTelevizorul le aduce aminte celor care-l folosesc în acest scop, că nu doar viaţa, ci şi politica trece pe lângă ei. Iluzia participării la evenimentele politice este direct proporţională cu sentimentul de neputinţă, pe care telespectatorul “canalelor” (de ştiri?) vrea să-l suprime şi fiindcă nu-l poate suprima, încearcă să-l ascundă în spatele unui activism steril şi ridicol. Cuvinte grele? Nicidecum, dacă văd tot mai des oameni în toată firea certându-se cu… televizorul, strigând replici şi invective spre acel obiect cu ecran luminescent care, evident, nu are cum să răspundă. Şi cum inerţia acelui aparat nu-i satisface, aceiaşi turbulenţi (reali sau prefăcuţi) se reped la calculator şi inundă reţelele cu o revărsare de cuvinte şi imagini (e bună şi tehnica la ceva) încât ai impresia că toată ţara e gata să dea în clocot. Dar (se repetă 89?) zbuciumul e manifest doar pe ecrane, dacă ai curiozitatea să vezi face-to-face un eveniment electoral, vei constata că e o mare diferenţă între realitate şi atmosfera “online”, respectiv “on-air”. Zecile de mii de suporteri din mediile virtuale se transformă în câteva sute (sau câteva zeci) de activişti în carne şi oase, care arborează disciplinaţi însemnele de campanie, scandează, atunci când o cere scenariul, aplaudă, atunci când vorbitorii fac o pauză, totul se întâmplă ca la carte. Adversarii, opozanţii furibunzi din mediile electronice, lipsesc cu desăvârşire şi dacă în anii precedenţi mai erau vandalizate nişte materiale de campanie sub protecţia întunericului, până şi nopţile noastre au devenit mult mai liniştite.

Atunci, de ce atâta vânzoleală pe ecrane? Motivul este nevoia de a-i enerva pe oameni, fiindcă altminteri nu s-ar prezenta la vot. Firea noastră e predispusă la împăcare, iar mintea ne duce la adaptare şi mai puţin la confruntare. Nu suntem conflictogeni, justiţairi sau mesianici. Ne place să trăim bine, dar ne mulţumim cu puţin. De aceea e nevoie de generarea unei anumite stări de nervozitate, dacă vrem să prezentăm lumii un spectacol cât de cât credibil al alegerilor. Cei 40% care (mai) votează sunt, în bună parte, rezultatul agitaţiei din media, a unei atmosfere de stadion, fiindcă nici fotbalul nu iese, ca spectacol, dacă nu se dezlănţuie tribunele.

Pe vremea învăţământului politic socialist circula o snoavă:

Ion vine acasă, unde îl aştepta, ca de obicei, vecinul Gyuri cu nişte beri. Dar de data aceasta, Ion se uită încruntat la Gyuri.

“Ce ai, mă?” întreabă Gyuri.

“NU mai beau cu tine! Voi, ungurii, l-aţi omorât pe Mihai Viteazu!”

“Dar asta fost amu 500 ani…”

“O fi fost, dar eu acum am aflat la învăţământul politic.”

De ce să n-avem faliţii noştri?


do-as-i-say… se întreba clasicul nenea Iancu. Chiar aşa. Dacă până şi americanii au socialiştii lor? Pentru documentare vă invit să studiaţi Freedom Socialist Party. Dacă nu aveţi răbdare sau timp pentru umblat pe linkuri, iată pe scurt platforma lor:

The Freedom Socialist Party’s 2012 political platform was nothing if not ambitious. Among much else, it demanded a 70 percent tax rate for “the top 1 percent;” “unilateral U.S. nuclear disarmament,” “free multi-lingual public education, including ethnic studies, through college and trade school;” free abortions; bank nationalization; and the cancellation of all free-trade treaties.

Nu mă leg de impozitarea cu 70% a celor 1% dintre cei mai bogaţi, e o măsură prea generală de stânga şi nu caracterizează această formaţie, ci firea omenească, dornică să redistribuie bogăţia până când ajunge la distribuitor, care nu mai vrea să o redistribuie.

Dezarmarea nuceară unilaterală a SUA e un punct pe care nu-l poate inspira decât finanţatorul partidului. Vă las să speculaţi cine ar putea să fie.

Învăţământ gratuit în limbile grupurilor etnice. Sună frumos. După câte ştiu eu, nu costul învăţământului e principala problemă a celor fără carte (chiar dacă au diplome) – ci dorinţa de a învăţa, mai precis absenţa acesteia, care e cu totul altă problemă.

Avorturi gratuite. Hm. Gratuite nu pot fi. Pot fi eventual pe banii statului. Asta înseamnă condiţii excelente şi medici foarte motivaţi, cum demonstrează toate formele de asistenţă medicală “gratuită”. De şpagă să nu vorbim în casa socialistului.

Naţionalizarea băncilor. Adică reducerea lor la o singură bancă, din moment ce proprietarul e unic, recte statul. O altă binefacere, care ar trebui numaidecât legată de confiscarea valutei, de preţurile stabilite ştiinţific şi de rafturile goale (ăia nu au auzit încă de raţii).

Anularea tuturor acordurilor de liber schimb, adică economia planificată. Ce ştiu ei ce înseamnă pană de curent, pâne pe buletin, încălzire la aragazul din bucătărie, lumânare în loc de bec şi 2 ore de program tv pentru spălare pe creier a proletariatului fericit?

Ca să fie mai convingător în alegerile din 2012, Socialist Freedom Party a propus salariul minim de $ 20 pe ecomie ( e vorba de salariul pe oră şi de economia americană, că la noi douăzeci de dolari e salariul pe o zi, dacă ai noroc). Interesant că, în acelaşi număr al oficiosului online al partidului, se căuta un administrator de pagină web. Oferta salarială era de 13 dolari pe oră !!!! Clar, nu?

Îmi pare rău dacă lezez sentimentele antiamericane sau prosocialiste ale unora, nu e intenţia mea, după cum nu am de gând să mă transform în cruciat împotriva socialismului mondial sau avocat al american way of life. Vreau să luaţi la cunoştinţă că la fel de ridicole mi se par entuziasmele pro-americane (sau pro – altcineva) şi fetişirea capitalismului corporatist.

Constat, însă, că indiferent de gradul de dezvoltare, de puterea economică, militară etc., societatea omenească are cam aceleaşi probleme, în bună parte false.

Nu e logic să gândesc atunci că nu societatea, ci natura umană e cauza?

 

Înregimentarea nu te face mai deştept


orgDe cele mai multe ori te obligă să fii mai prost decât eşti în realitate, datorită “directivelor” pe care trebuie să le execuţi, şi încă cu zel, dacă vrei să fii “promovat”.

Înlocuirea gândirii individuale cu nişte formule, care ar vrea să reprezinte gândirea colectivă, dar nu reuşesc, este de fapt o înlocuire a gândirii cu non-gândirea. Expresia consacrată “ordinul nu se discută” e probabil descrierea cea mai cinstită a executantului acefal, funcţionabil doar de la gât în jos. Nici tovarăşul Vladimir Ilici Lenin nu a minţit când i-a scăpat pe gură perla cu “idioţii folositori”.

Unde ar ajunge societatea dacă oamenii nu ar fi împiedicaţi, prin astfel de mijloace, să gândescă? Nu ştiu, fiindcă această minune încă nu s-a petrecut.

Care ar fi, totuşi, posibilităţile?

Îndrăznesc să sugerez că renunţând la gândirea prefabricată din sloganurile politice, la rigiditatea doctrinelor, la jurăminte şi alte zorzoane am reuşi înainte de toate să nu mai fim ridicoli degeaba, am câştiga timpul irosit, renunţând la nişte lucruri pe care, oricum, ulterior le-am regretat.

Nu aud de două decenii regretele compatrioţilor cu privire la votul exprimat? Trebuie să recunosc că aidoma lor, şi eu m-am păcălit de fiecare dată când porneam la drum crezând că susţin o cauză şi sfârşeam, dându-mi seama că am fost folosit, ceea ce nu e, trebuie să recunosc, un sentiment prea plăcut.

În al doilea rând, conectând gândirea evităm creşterea imperiului prostiei.

Îmi amintesc o întâmplare cu tatăl unui foarte bun prieten, el (tatăl) mare amator de jocuri de noroc, care o viaţă întreagă a avut plăcerea, duminică de dumincă, să joace rummy în “cazinoul” din micul orăşel de pe Someş în care trăia.

Băiatul, prietenul meu, a ajuns în America,

L-a mutat şi pe taică-său acolo şi într-o bună zi, vrând să-i facă o bucurie bătrânului, l-a dus la Las Vegas, i-a dat 200 de dolari bani de buzunar şi la lăsat într-o sală cu automate de jocuri. Bătrânul stătea, se uita împrejur, dar nu se apropia de slot-machines.

La un moment dat, juniorul îşi pierde răbdarea.

“Ce faci, tată, nu joci?”

“Nu”, a venit răspunsul hotărât. “Ăştia fură!”

“Cum să fure, tată, sunt camere de supraveghere peste tot?”

“Copile, tu nu vezi cum arată locul ăsta? De unde crezi tu că vin banii?”