“Dezvoltarea personalităţii”: o minciună periculoasă


Abstract of woman: multiple personality disorder“Dezvoltarea personalităţii”, îndeletnicire la modă, porneşte de la o vulgarizare: personalitatea nu e ca bicepşii, să mergem la sală şi trăgând de fiare să-i dezvoltăm. Personalitatea e ceva mult mai complex decât, să zicem, greutatea corporală, ajustabilă cu o dietă şi un regim de viaţă adecvat.

În primul rând, toată lumea tace (nu ştiu de ce) în legătură cu cunoaşterea personalităţii. E o problemă fundamentală, însă ignorată, fiindcă nimeni încă nu a îndrăznit să pună câteva întrebări, cu atât mai puţin să încerce să găsească răspunsul.

Personalitatea noastră e rezultatul unui proces de programare, denumit educaţie. Vorbim despre raportarea persoanei la familie, şcoală, religie, societate. Nu vorbim însă despre agendele acestor entităţi. De ce sunt atât de importante aceste agende? Fiindcă aceste entităţi sunt conduse de oameni ca noi, deci conducătorii (părinţii, profesorii, preoţii, demnitarii) au şi agendele lor personale. Câţi dintre ei subordonează agenda personală unei set de valori morale? Nu vă grăbiţi să răspundeţi. Eu nu bag mâna în foc nici pentru părinţi, altfel n-ar exista expresia: eu l-am făcut, eu îl omor.

Ce se întâmplă dacă într-o zi ne întrebăm: de câte ori am verificat cunoştinţele care ne-au fost transmise? Zilnic ni se administrează lecţii. Avem impresia că asta se întâmplă doar până la o anumită vârstă, dar nu e aşa. Toate procesele de învăţare încep de la ideea că subiectul învăţării îl crede pe cel care propagă informaţia. Consecinţa este că dacă, spre exemplu, profesorul de geografie ne-a spus că la Londra e mereu ceaţă, noi vom repeta această a firmaţie ca şi când am fi fost de nenumărate ori la Londra şi de fiecare dată am găsit oraşul în ceaţă. Dacă cineva ne va povesti despre o zi însorită, petrecută la Londra, îl vom contrazice, afirmând cu convigere: ce vorbeşti, domnule? La londra e mereu ceaţă!

Şi atunci nu e firească întrebarea. cât cunoaştem din adevărata noastră personalitate, pentru a ne gândi eventual la dezvoltarea ei?

10 lucruri pe care nu le-ai ştiut despre Facebook


fb01Definiţia reţea de socializare se referă doar la o parte din ce este Facebook. Iată câteva funcţii evidente ale aplicaţiei, despre care nu se vorbeşte.

  1. FB este o cameră de supraveghere globală. Conectează-te şi voi şti că eşti online. Postează şi voi şti ce gândeşti. Asta poate face un utilizator oarecare. Nu îţi pot spune ce ştie să facă un expert. Dar e posibil să ne imaginăm.
  2. FB e un metachestionar permanent. Nu mă pricep la Data Mining şi totuşi deduc o sumedenie de lucruri de pe FB. Un expert poate mault mai mult decât atât.
  3. FB e o platformă de training. Gândeşte-te ce obiceiuri ai de când ai cont, Nu le-ai avut înainte, Cineva sau ceva te-a modelat.
  4. Ţi-ai făcut o listă cu categoriile de oameni pe care-i cunoşti şi care nu au cont pe FB şi nu par interesaţi de fenomen. Te-ai întrebat: de ce?
  5. Când ai comparat ultima oară viaţa reală cu cea virtuală? Concluzii?
  6. Cât de utilă e funcţia de blocare a celor care te deranjează? Te-ai gândit că de fapt nu-l blochezi, doar nu-l mai vezi?
  7. Care este, uneori, diferenţa dintre: o postare – o mărturisire – un autodenunţ?
  8. De ce a fost creată opţiunea top stories şi most recent stories?
  9. De ce se leagă toate reţelele între ele?
  10. Pentru utilizatori există reguli, încălcarea lor se pedepseşte cu interdicţia de a accesa unele funcţii sau chiar cu blocarea – suspendarea contului. Există vreo regulă pentru administratori?

Cum mi-a fost “hăcuită” parola de mail


wishPovestea spune că trăia odată, într-un orăşel de provincie, un entuziast al noutăţilor de tot felul, dar cum şi-a petrecut viaţa prin birouri, a ajuns să le cunoască pe cele care de obicei încap în astfel de încăperi. Evident, calculatorul, în toate variantele lui, nu a rămas o simplă descoperire ci a devenit un mod de viaţă. Noului mod de viaţă i s-au adăugat nu doar facturile pe care furnizorii nu le uită niciodată, chiar dacă clienţii nu sunt de aceeaşi părere, mediul virtual a venit şi cu o serie de provocări pentru minte. De la “poşta electronică” – (nimeni nu-i mai spune aşa) – până la reţelele de socializare – (termenul se mai foloseşte) – memoria a început să se aglomereze cu utilizatori şi parole până când, într-o zi, ameninţa să clacheze. Din când în când, tot mediul virtual ne aduce la cunoştinţă câte o grozăvie, cum ar fi de pildă publicarea a x conturi de mail, dar ne consolează rapid cu o soluţie nouă pentru a ne proteja intimitatea – ce contează câţiva cenţi în plus în faţa unei fericiri atât de depline?

Până la urmă e vorba de bani, doar de bani. Nu scap de gândul ce s-ar întâmpla dacă tot mai mulţi oameni nu şi-ar mai dori bani, nu şi-ar mai dori puterea pe care unii le-o atribuie, nu ar mai dori să fie tot mereu cu un pas înaintea celorlalţi în achiziţionarea de bunuri şi servicii care trebuie să fie tot mai scumpe. Cred că până la urmă sistemul s-ar prăbuşi, deoarece azi funcţionează doar cu această energie mintală: obsesia de a avea mai mult decât celălalt.

Nu-mi imaginez prea bine cum ar arăta lumea celor care nu-şi doresc nimic în mod deosebit, care nu suferă că nu sunt mai bogaţi, mai talentaţi şi mai fericiţi decât vecinul lor, care dorm liniştiţi noaptea, nu se gândesc ce servicii ar mai putea inventa pentru a prinde un număr cât mai mare de clineţi în plasa reţelei proprii, care să aducă în fiecare secundă şi cu fiecare clic, ceva profit.

Probabil nimeni nu-şi doreşte azi o astfel de lume, chiar dacă se plânge că e obosit, stresat, scârbit sau mai ştiu eu cum. Totuşi, ea – lumea fără dorinţe – e posibilă, nu prin schimbarea radicală a mentalităţii noastre ci prin distrugerea definitivă a planetei pe care nu ar mai rămâne nimic ce merită o dorinţă. Nu ştiu cât de mai sunt şansele ca obiectele pe care le râvnim să dispară într-o bună zi, lăsându-ne pradă depresiei, sau, cine ştie, am descoperi că de fapt e o eliberare să afli că nu mai ai de ce să te agiţi?

Câteva observaţii despre standardele “Indie”


Fără îndoială că noutatea acestui secol se numeşte “indiepublishing” sau “selfpublishing”. Este un produs al tehnologiei, sau mai bine zis o consecinţă a direcţiei în care a luat-o dotarea noastră cu gadgeturi, care dintre care mai inteligente, atâta timp cât sunt online. Prima consecinţă: dependenţa individului de semnal – trece-l offline şi l-ai terminat.

Publicarea pe cont propriu este strict legată de mediul online. Userul, fost cititor, primeşte direct de la producător. În preistoria, care precede internetul, exista o ierarhie. Citeai anumite ziare, cumpărai cărţile editate de anumite edituri, ştiind că acestea publică în conformitate cu standardele tale. Această ierarhie nu era doar subiectivă, ea se bucura de susţinerea altor instituţii, la rândul lor branduri care emiteau garanţii. Mediile academice, fundaţiile, chiar şi partidele, care atunci mai erau obligate la identitatea unei doctrine, constituiau mărci înregistrate. Uniunile de creaţie aveau un cuvânt hotărâtor de spus, adesea verdictul lor era diferenţa dintre glorie şi neant.

Prin anii 70, când am început să scriu critică literară, a fi membru al Uniunii Scriitorilor era un blazon de necontestat. Astăzi, Uniunea mai înseamnă nişte bani publici, la care poţi avea acces sau nu, fiindcă piaţa nu are nici o legătură cu ea. Ratingul, în speţă vânzările de carte la rândul lor nu au nici o legătură cu valoarea operei literare (sau cvasi literare).

Toată lumea ştie aceste lucruri, nimeni nu crede că starea de fapt poate fi schimbată, altfel s-ar întâmpla ceva în acest sens. Drept urmare trăim în comunităţile noastre tribale, care există doar online. Ne-am “cunoscut” în acest mediu, comunicăm cu persoane reale sau cu pseudonime, majoritatea nu i-am văzut niciodată în viaţa reală, iar fluxul care circulă între noi este bazat pe hazard şi încredere, iar la încerdere se ajunge prin selecţie elementară – îmi place sau nu.

Ce credeţi, va supravieţui literatura în acest environment?

Când vom înceta să ne contrazicem în public?


lie01Titlurile din media ar trebui să fie privite ca afirmaţii respeonsabile. Veţi vedea imediat de ce. Nu ai cum să treci drept credibil, dacă logica afirmaţiilor tale seamănă cu un şvaiţer. Aflu că avem o clasă politică neserioasă. Nu mai era cazul să aflu, o ştiam de mult. Clasa politică nu e atât de neserioasă cât e de incapabilă, rezultatul unei selecţii negative care durează de două decenii şi va mai dura. Aflu apoi că presa (sau ceea ce mai denumim noi în ziua de azi presă) este şi ea neserioasă. Inutil să mi se comunice acest truism. Presa, sau ceea ce ţine loc de, este un produs de consum, care se pliază pe cerinţele pieţei, adică se produce ce se poate vinde, altfel falimentul face curat şi nu rămâne nici amintirea.

lie04Aici începe problema. Cu o clasă politică incapabilă, sau în cel mai fericit caz mediocră, cu o presă de consum, la numitorul comun (adică cel mei de jos) al preferinţelor publicului larg, nu avem cum să susţinem că noi am forma o societate serioasă, care merită o soartă mai bună. Pur şi simplu nu se leagă. Eu unul am mai văzut această minune de la poalele Carpaţilor. Înainte de 89, când stăteai de vorbă cu cineva într-un cadru care după normele de azi s-ar numi lejer, vorbeai numai cu anticomunişti.

lie02Nu ştiu cum se făcea că în ţara aceea, plină de adversari înfocaţi ai lui Ceauşescu, zburdau telegramele în ianuarie de nu le mai ştia nimeni numărul, peste tot erau lozinci şi cu orice prilej se scanda de se spărgeau piepturile. Acesta a fost şi este miracolulu românesc. Într-o ţară de dizidenţi, cultul personalităţii funcţiona ca în Coreea de Nord. Pe lângă aşa ceva, Orwell a fost mic copil.

lie03Vă mai amintiţi ce bătaie era, prin 90, pe volumele Omagiu? Motivul era banal şi hilar în acelaşi timp, Se rupeau în neştire foile cu “contribuţiile” oamenilor de cultură, ştiinţă etc., pentru că aceiaşi deveniseră între timp mari revoluţionari.

Cum credeţi că ne poate pricepe cineva, când, după imaginile care rivalizau cu Fenianul şi care oripilau lumea civilizată în legătură cu ce se întâmpla la Bucureşti, a apurut filmul cu Ceauşeştii împuşcaţi? Vorba unui plutonier din armată, ar trebui un mare scriitor ca să descrie ce mizerie e aici.

Cum să folosiţi magnetul pentru oameni?


mag01Există un magnet pentru oameni, aşa cum există unul pentru metale? Susţin că există şi am verificat de multe ori funcţionarea lui. Este simplă şi pe înţelesul oricărui cititor. Se bazează pe un paradox, pe care limba română l-a îmbrăcat în zicătoarea de ce ţi-e frică nu scapi. Aşa este. Cu cât vrei să eviţi mai mult o situaţie, cu atât mai multe şanse ai ca situaţia aceea să se ţină scai de tine. Un fel de aplicaţie la legile lui Murphy funcţionează aproape ireproşabil.

mag02Vă propun un mic experiment. Să zicem că vreţi să parcaţi maşina undeva în aşa fel încât să aveţi acces nestingherit la toate uşile. Asta desigur nu e posibil decât într-o parcare mare, de pildă la supermarket. Cu cât veţi căuta un colţ mai îndepărtat, unde un mod logic nu are nimeni de ce să parcheze, – ştiut fiind obiceiul românesc de a parca toţi în faţa uşii, claie peste grămadă, cu blocări şi înjurături tradiţionale – ei bine, cu cât mai izolat va fi locul în care ai parcat, cu atât mai mari sunt şansele ca la ieşirea din magazin să găseşti alte 2-3 trei maşini, posibil agabaritice, ce să te înghesuie până la aproape imposibilitatea de a te strecura pe portiera semideschisă. Ce altceva dacă nu magnetul pentru oameni îi determină pe semenii tăi să descopere ungherul acela de parcare tocmai atunci când ai crezut că l-ai descoperit pentru tine?

mag03Magnetul poate fi verificat foarte bine şi pe reţelele de socializare. Cu cât mai disperaţi sunt unii să fie băgaţi în seamă, când postează nu una ci 4-5 poze, toate cu acelaşi subiect – EU – eu, pronumele nu Uniunea :) – şi like? 2-3 de la prieteni, mai mult pe bază de reciprocitate. Iată un exemplu clasic de funcţionare a legii paradoxului. În schimb şeful de servici de la primărie, care a parcat maşina instituţiei acasă la soacra sau la amanta, în timupl orelor de program – deci ultimul lucru pe care şi-l doreşte este apariţia pozei pe FB – va strânge 100 de like pe oră fără nivi un efort din partea lui. Tot legea paradoxului.

mag04Omniprezenţa acestei legi a paradoxului mă face să mă gândesc din nou la Orwell: pacea e războiul. Discursurile politice ale momentului pot fi adunate sub acest titlu. Sau ceva de genul adevărata libertate e sclavia. Neliniştitor nu e modul ireproşabil în care funcţionează legea paradoxului, ci uşurinţa, şi mai nou, naturaleţea, cu care oamenii acceptă aceste paradoxuri, ba chiar au tendinţa să te pună la punct, dacă îţi trece prin cap să te revolţi. Am ajuns oare în faza în care rebeliunea este forma supremă de conformism?

În final o ilustraţie e celor de mai sus: