Amanta vecinului şi bordelul de la subsol – altă postare moralizatoare


Ideea romantică a lui Eminescu, privind igienizarea cu ajutorul a două instituţii, puşcăria şi casa de nebuni, avându-l în final pe Ţepeş pe post de incendiator, mi se pare profetică. Spre neliniştea mea, profeţia a început să prolifereze, încât uneori mă întreb, nedumerit şi cu gândul la nepoatele mele, dacă vom avea soarta Iranului sau a Irakului. Nu glumesc.

Memoria mea nu e suficient de distrusă pentru a nu-mi aminti ostilitatea, chiar făţişă, după ce Ceauşescu virase spre naţional-comunism, faţă de Uniunea Sovietică. Sentimentul antisovietic îi înfrăţea pe ascultătorii Europei Libere cu propagandiştii de partid şi în ultimă instanţă chiar şi cu miliţienii şi securiştii. Aşa s-a încheiat era “socialistă” şi a început ce se vede acum. Chiar dacă ne despart mai puţin de trei decenii de perioada aceea, după care cică ar fi nostalgici 60% dintre noi – eu cred că e o minciună ordinară, dar asta e altă temă – au apărut şi proliferează atitudinile radicale antioccidentale, anticorporatiste, anti“conspiraţioniste“, care mai de care mai aprige să ne dezvălui mizeria a ceea ce numim noi occident.

Cea mai mare parte a acestor formidabile dezvăluiri nu sunt făcute de bravii noştri combatanţi pe frontul virtual, ele provin din publicaţii care circulă în voie chiar în occidentul atât de rău famat. Lucrurile ar fi normale şi ar indica o apropiere de ce ar putea fi democraţie, dacă privirile combatabţilor nu ar fi focalizate doar într-o singură direcţie. Nici un cuvinţel, din greşeală, despre partea cealaltă, adică Rusia, lumea musulmană, orientul, dacă vreţi.

Pardon?

Corporaţiile multinaţionale se comportă dictatorial, o recunosc cu jumătate de gură până şi angajaţii lor, dar asta încă nu înseamnă că dictatura începe şi se sfârşeşte cu capitalismul. Din întâmplare sau nu, formulele celălalte, de la autoritarismul rus la sharia islamică, nu sunt tocmai paradisuri ale libertăţii şi nici ale prosperităţii universale. Ba dimpotrivă, eu unul prefer să mă supun dictaturii unui CEO într-un multinaţional, decât să încasesz pumni în gură de la FSB (fost KGB) sau să fiu omorât cu pietre în piaţa publică, la porunca imamului.

Mă cutremur când aud de frăţia întru ortodoxie cu ruşii. De când ni i-a dat Dumnezeu vecini, ruşii n-au fost fraţi cu nimeni, au fost stăpâni şi atât.

Occidentul nu ne tratează cu mănuşi şi nici nu ne face daruri. N-are de ce. Nu înţeleg însă de ce unii îşi închipuie că vor profita de ridicarea, din nou, a cortinei de fier? Sper să nu uite că a durat o jumătate de secol până la demolarea celei precedente.

Dar… cum ne-a fi scris, vorba epitafului lui Francois Villon. Sau, ca să nu fiu suspectat de propagandă proociidentală: Inshallah!

Relaţia nevastă – amantă şi libertăţile cetăţeneşti – postare cu caracter moralizator


Cu toţii o ducem greu – este o propoziţie pe care am auzit-o de atâtea ori încât am început să cred că este adevărată. Greutăţile apar şi pe cale naturală, dar pe cele mai multe ni le facem noi cu mânuţele noastre harnice.

Una din complicaţiile fireşti ale vieţii sociale, pe care noi am reuşit să o supracomplicăm cu mult succes, este politica. Cum la noi emanciparea sexuală a mers mână în mână cu cea politică, în mod firesc cele două feţe ale întregului uman s-au amestecat. Noi am înţeles că politica profesionistă (adică sursă de trai) aduce cu sine boli profesionale cu posibile consecinţe grave, la fel ca şi sexul profesionist. E normal să te simţi ispitit să încalci legea, atâta timp cât tu faci legile, în Parlament. Poate că nu e normal, dar aşa se întâmplă. Finalul e de obicei cu cătuşe şi penitenciar, de regulă după ce ai plecat de la putere. Mai nou se poate şi înainte de încheierea mandatului, alt semn că nici politica nu stă pe loc.

Eşichier e denumirea tehnică pentru scena politică, el (eşichierul) se împarte în stânga şi dreapta, care, după decesul tăcut al ideologiilor, nu mai înseamnă decât poziţia fotoliului faţă de intervalul de la mijlocul sălii, adică echipa la care jocă politicianul. Ar fi destul de simplu (ai noştri au întotdeauna dreptate, ei niciodată) – dacă nu ar exista rivalităţile din interiorul partidelor, mult mai aprige decât competiţia dintre partide. Cum era şi normal, pe lângă partidul nevastă (la care e înscris) politicianul nostru se mai vede şi cu partidul amantă, adică cu „ceilalţi”, ştiut fiind că în viaţă trebuie să te fereşti de prieteni, că de duşmani te rereşte Dumnezeu. Nu e mai bine, dar cel puţin nu e plictisitor.

Situaţia devine cu adevărat nasoală doar când nici partidul nevastă, nici partidul amantă nu mai au nevoie de tine şi pe ecranul carierei tale politice apare scris mare: Game over! Atunci se aplică regula: câştigi alegerile sau pierzi procesul. Din moment ce nu mai ai cum să câştigi alegerile, e clar, îţi rămâne o singură posibilitate.

Morala: dacă îţi aduci aminte de drepturile cetăţeneşti doar după ce ai vrut să i-o tragi şi nevestei şi amantei, aceste drepturi te mai ajută doar să-ţi fie respectate orele de plimbare, dreptul la pachet şi la vorbitor.

Vorba cântecului:

„La o sută de capace

Unde toţi şmecherii zace…”

Orgasmul, Viagra şi câştigul de trei centimetri


Din copilărie m-a fermecat secvenţa în care Tom Sawyer (eroul romanului omonim al lui Mark Twain) este pedepsit şi pus de mătuşa Polly să văruiască gardul. Cred că a fost pentru prima oară că am descoperit orgasmul, nu pe cel erotic, aveam vrea 10 ani la vremea aceea şi erotismul era ceva nebulos şi de neînţeles pentru mine, ci orgasmul intelectual. Să transformi o pedeapsă într-o plăcere, pe care să o vinzi altora e o mare performanţă în arta de a trăi. Asta a reuşit Tom în romanul al cărui erou este, iar autorul trage concluzia: „Dacă oamenii ar primi bani să se plimbe cu caleşca, ar considera plimbatul cu caleaşca muncă”.

N-am fost niciodată în stare de astfel de performanţe, dar sunt înconjurat de ele. Nu am găsit altă explicaţie decât instinctul de imitaţie (maimuţa) combinat cu cel de turmă (oaia). Aceste comparaţii nu sunt măgulitoare, dar altfel cum explicaţi moda sau nevoia de a fi cu majoritatea? Toţi suntem în căutarea orgasmului (în forma în care ne convine) şi toţi ne temem că ratăm ceva descoperit de ceilalţi. Oamenii se mobilizează cel mai uşor (şi mai repede), dacă le stârneşti invidia sau ura. Nu mă credeţi? Încercaţi să scăpaţi la prima bere cu colegii, că lui X i s-a mărit leafa (nu contează cu cât, contează doar că lui i s-a mărit, celorlalţi nu) şi veţi vedea reacţiile.

Omul este un veşnic Don Juan în căutarea plăcerilor inaccesibile celorlalţi, care ratează, evident, până la urmă orice plăcere, alegându-se cu stresul, sau cu complicaţiile medicale după excesul de viagra, o chestiune care nu trebuie luată neapărat la propriu, dramele noastre se consumă adesea la figurat şi mai nou virtual.

Până la urmă nu este nimic de câştigat şi nimic de pierdut, fiindcă un om nu poate fi mai fericit sau mai nefericit decât altul, îl chinuie doar doza necesară de imaginaţie care îl ajută, sau mai bine zis, care îi întinde capcana să creadă că aşa ceva ar fi posibil. Această himeră ne face să suferim, să ne încăierăm şi în situaţii extreme să ne luăm viaţa sau să-i ucidem pe alţii, findcă nu le mai suportăm excesul de fericire, acei trei centimetri, care există doar în imaginaţia noastră bolnavă.

Nu mă întrebaţi ce e de făcut, fiindcă nu ştiu să vă răspund. Probabil se recomandă să ne dezinstalăm suflete şi să le reinstalăm, după un upgrade. La calculatoare e uşor. La oameni – eu încerc de o viaţă şi încă nu am reuşit. Poate încercaţi?

Preacurvia si excesul de viteză


Motivele pentru care credem în Scriptură sunt aproximativ la fel de numeroase ca şi motivele pentru care nu respectăm Scriptura în care credem. Mai rămâne să răspundem la întrebarea cât de des invocăm Scriptura, care mai mult ne dă de gol decât ne apără?

Poate vi se pare o butadă ieftină când scriu că păcatele noastre nu ar ieşi atât de bine în evidenţă dacă nu am face, prea des şi fără trebuinţă, trimitere la cele 10 porunci? E posibil să aveţi dreptate, nu e cine ştie ce în această dialectică a prefăcătoriei, de care mă leg de câteva decenii, fără să mă învăţ minte, cu toate ponoasele de până acum. Trataţi-mă aşadar ca pe un recidivist, dacă aveţi bunăvoinţă. Vă mulţumesc.

Mă uit şi eu în jurul meu şi cedez imboldului de a spune ce văd. Acesta, îmi place mie să cred, este principalul motiv pentru care nu am făcut niciodată carieră. Probabil că nu e motivul real, acela fiind mai degrabă aptitudinile mele modeste, incapacitatea de adaptare, lipsa de viziune şi de deprinderi practice şi multe altele pe care, fireşte, încerc să le ascund, ca orice om.

Judecaţi-mă, (fiind vorba de spaţiul virtual, nu are rost să daţi cu pietre, riscaţi doar să vă spargeţi ecranul propriu) – şi după ce aţi isprăvit, urmăriţi vă rog următorul şi de idei:

  • Pitoreasca şi teoretic atractiva noastră patrie nu rămâne în urmă faţă de statele dezvoltate când e vorba de numărul femeilor care îşi duc viaţa ca amante (de profesie).
  • Din prima propoziţie de mai sus decurge necesarul de bărbaţi, deoarece avem motive să credem că puţini români şi puţine românce sunt pregătiţi psihologic pentru formula harem.
  • Bărbaţii amintiţi (tot mai sus) nu pot fi dintre cei săraci, fiindcă nici o femeie întreagă la cap nu devine amanta unui asistat social.
  • În concluzie amanţii fac parte din categoria bărbaţilor „cu greutate”, care în mod logic ocupă funcţii importante, conduc întreprinderi mari sau administrează averi considerabile.
  • Aceşti bărbaţi sunt conducătorii societăţii noastre, ei dau tonul în politică, administraţie, mediu de afaceri, biserică.
  • Birourile lor sunt de regulă decorate cu: steagul Românieii şi al UE, poza cu familia şi icoana cu Sf. Gheorghe şi balaurul.

Urmează întrebarea:

Steagurile – înţeleg, poza cu familia e pentru când se abate nevasta accidental pe la birou, dar şi pentru impresionarea celorlalţi, însă icoana, – la ce le trebuie şi icoana?, atâta timp cât suntem liberi să presupunem că de la birou vorbesc la telefon şi cu amanta?

Conspiraţia eşuată


De la bun început, conspiraţia lor nu a avut nici o şansă de reuşită.

Lor este nedefinit. Nu contează cine sunt ei, care sunt motivele, obiectivele, slăbiciunile şi punctele lor forte. Veţi vedea mai încolo de ce.

Ei reprezentă conceptul de conspiraţie, nu o conspiraţie anume. Demostraţia care urmează are în vedere inutilitatea conceptului. Conspiraţia, oricare ar fi ea, nu are rost fiindcă nu-şi va atinge scopurile.

În acest punct probabil că au apărut deja semnele de întrebare, sprâncenele ridicate. De unde atâta siguranţă? Cine ne garantează protecţia în faţa oricărei conspiraţii, oricât de bine ar fi ea planificată, oricât de riguros ar fi adusă la îndeplinire.

Noi prezentăm această garanţie. Eu cel puţin sunt convins că persoana mea este una dintre milioanele de garanţii pentru eşecul oricărei conspiraţii.

Chestiunea este relativ simplă. Nici o conspiraţie nu-şi va atinge scopul atâta timp cât alţii i-o vor lua înainte. O conspiraţie care ajunge să constate că scopul pe care şi l-a propus a fost deja îndeplinit devine inutilă, ridicolă.

Dar cum rămâne cu scopul?

Scopul îl îndeplinim noi, cu grabă, zel, patos, stresaţi să nu ne-o ia alţii înainte. Această realitate ascunde neputinţa conspiraţiilor de a mai schimba ceva. Conspiratorii nu sunt oameni superiori, au aceleaşi slăbiciuni ca şi populatia pe care îşi închipuie că o conduc, deci nu e de mirare că si unii şi alţii, conspiratori si victime deopotrivă, vor acelaşi lucru – să-şi satisfacă lăcomia.

Vă las plăcerea să descoperiţi detaliile.

E suficient să vă gândiţi, în liniste şi fără să spuneţi nimănui, de câte ori în această viaţă aţi făcut ceva doar fiindcă si ceilalti făceau acelaşi lucru şi nu voiaţi să rămâneţi în urmă.

Credeţi că exagerez prin comparaţia cu o turmă de oi care se îmbulzeşte spre o prăpastie?

… motive pentru care comentatorii au întotdeauna „dreptate”


#comentatorul are întotdeauna „dreptate” fiindcă:

  • Din moment ce a postat comentariul nu avem cum să demonstrăm că nu a citit textul, chiar dacă opinia lui nu are legătură cu postarea iniţială, fiindcă dreptul la opinie nu poate fi restricţionat.
  • Atâta timp cât pornim de la prezumţia că a citit textul, dreptul la opinie al comentatorului nu poate fi inferior dreptului la opinie al autorului.
  • Dacă mă deranjează anumite comentarii, sau am alte pretenţii, am posibilitatea moderării sau chiar a excluderii lor. Din moment ce nu am făcut aceste operaţii, mi-am dat implicit acordul la comentarii.
  • Nu orice postare trebuie să fie publică. Alegerea acestei opţiuni implică consecinţe pe care e normal să ni le asumăm.
  • Opinia comentatorului nu e obligatorie pentru mine şi nu-mi îngrădeşte cu nimic dreptul la liberă exprimare.
  • Înjurăturile şi insultele fac parte din comportamentul uman. Ele nu se răsfrâng doar asupra adresantului, ci îl caracterizează în aceeaşi măsură pe cel care le emite.
  • Orice comentator va deveni, al rândul său, comentat, după ce a apăsat tasta enter.
  • Când te laudă toată lumea, care mai e şi de acord cu tine, publicul adoarme.

Lista e departe de a fi exhaustivă şi nu se va închide niciodată.

Sunteţi invitaţi să o continuaţi. Doar dacă doriţi, desigur.

Din caietul de procese verbale al Cooperativei “Meritul” – Atelier de reparat diplome şi medalii, preşedinte fondator Vasile Dragomir

Limbajul trupului. Seducţii şi capcane


M-am întrebat de multe ori dacă nu am miraculoasa proprietate de a fi, uneori, invizibil. Nu visez să ajung un savant nebun, dar genial, care construieşte nişte aparate complicate, pe care nu le înţelege nimeni, să mă aşez într-un scaun şi să dispar pur şi simplu. Nu sufăr de nevoia de a domina lumea, de a răsturna guverne sau a jefui bănci. Eu am doar problema minoră a omului care ar vrea să fie văzut, dar prin jocul destinului şi al întâmplării, am parte de cota mea de invizibilitate.

Nu este vorba nici de adunat laikuri pe FB sau cititori pe acest blog, nu vreau să ajung vedetă, să cânt hituri sau să scriu un bestseller. Vreau doar ce mi se cuvine.

De pildă, cred că am dreptul să mi se acorde atenţie când intru într-un birou al unei instituţii publice, într-un local public sau când mă adresez unei serviciu cu publicul.

Nu citiţi aceste rânduri în urma unei experienţe recente, care m-a enervat şi deci inspirat. Nu e vorba de nici o defulare. E doar o constatare calmă, resemnată si cu voia dumneavoastră, îi vom adăuga şi puţin umor.

Am citit mult despre atitudinea statului faţă de cetăţean. Am ascultat şi demagogia de rigoare în campaniile electorale pe această temă. Vreau să vă spun că toate acestea nu mă încălzesc.

Statul nu este o entitate supraumană, e format din instituţii în care lucrează oameni ca mine si cititorii acestor rânduri. Bănuiesc că în unele momente ale carierei lor în administraţie li s-au comunicat / pretins nişte norme de conduită. Mai bănuiesc că atunci când se războiesc între ei pentru un post mai bine plătit, atitudinea cu publicul, adică cu mine si ceilalţi, e un subiect greu.

Cu toate acestea, sistemul are nişte goluri ca o sită spartă şi reţine selectiv doar acele cazuri care prezintă un potenţial de intervenţie de sus. Concluzia este că statul nu e capabil să rezolve această problemă, că tot cetăţeanul este cel păgubit.

Ce e de făcut?

Vă invit să colaboraţi la un Manual al cetăţeanului vizibil. Cartea poate cuprinde capitole de genul:

  • Ce să fac ca să nu fiu trecut cu vederea, atunci când am dreptul să mi se acorde atenţie?
  • De ce e mai bine să mă preocupe problemele mele decât problemele altora?
  • Cine are şi cine nu are dreptul să se folosească de timpul meu?
  • Cum îmi pot recupera datoriile neonorate de la instituţiile statului? (Nu e vorba doar de bani)

Aştept sugestii.

Rezultatul final poate circula liber pe net.