Antenele, dronele și barbutul


De aceste trei puncte cardinale nu scapă nici Ebola. Probabil nu merită efortul. Mă refer la efortul evadării într-o lume fără. Cel puțin în lumea în care trăim, știm la ce să ne așteptăm.

ant01Antenele – sau sindromul de panică în societatea informației. Toată lumea știe că trebuie să știe, adică să fie informată. Dacă trebuie, gata și spaima – dacă îmi scapă ceva? Dacă mă întreabă… ai văzut?… ce zici de?… și eu habar nu am. Teama e atât de mare încât întrebarea la ce-mi folosesc aceste “informații”? e pur și simplu de neacceptat. Drept consecință consumatorul va sta toată ziua cu ochii beliți la media. Normal că nu are cum să fie atent toată ziua. Atenția consumatorului mediu nu depășește intervalul de 2 minute. Restul e zgomot de fond, care pătrunde în ureche și de acolo trece direct în subconștient, ca în copilărie cântecele de leagăn. Iată cum se construiește falsa memorie, benefică din 4 în 4 ani pentru “exercițiul democratic”.

ant02Dronele – sau rezolvarea treburilor murdare de către roboți, înlocuitorii sclavilor. Sclavii nu mai sunt actuali, costă prea mult la intreținere si / mai ales – sunt oameni, deci greșesc mult mai des decât mașinile. De aceea avem nevoie de drone sau de roboți, care să facă treaba murdară în locul nostru. Dacă vă uitați în scriptul unei pagini codate în html (hypertext markup language) – apropo, tot internetul folosește acest limbaj, asta în cazul în care v-a scăpat până în prezent acest amănunt, ceea ce nu cred – ei bine, în scriptul aminti veți găsi expresia “robots”. Nu intru în detalii. Orice căutare pe Google, care pare întâmplătoare, nu e.

ant03Barbutul – când societatea e prea evoluată tehnologic, hazardul se apropie de nivelul epocii de piatră. Mai exact, mașinile au ajuns prea deștepte pentru omul tot mai comod. În conseciță, eroarea umană se produce tot mai des și în împrejurări tot mai ridicole. Aștept ziua în care o femeie de servici va declașa un conflict militar stergând cu sârg si cu cârpa înmuiată în detergent butonul de declanșare a nu știu cărui sistem de rachete. (Știu că nu e chiar așa, dar ceva pe apropae e posibil).

Morala: faceți cum credeți, dacă credeți că mai are vreo importanță cum faceți.

Game of Thrones; episodul București


"Game Of Thrones" Season 4 New York Premiere - ArrivalsPână la urmă veți descoperi că viața este un joc. Păcăleala face parte din regula jocului. Adversarii se păcălesc între ei, actorii păcălesc publicul pentru ca în final toată lumea să înțeleagă că orice joc există doar pentru a fi luat, la un moment dat, de la început și atunci ne întoarcem cu toții cuminți la poziția 1.

Păcălelile se bazează pe aparențe, care au rolul să distragă atenția de la acțiunea propriu-zisă. Jocul actual, etapa București, ne demonstrează o astfel de păcăleală care aș zice că e de kinogramă, ca la carte.

got02După atâția ani, subiectul (fals) a retoricii continuă să fie același Băsescu. Oare chiar nu-și dă nimeni seama că mai sunt câteva luni până la expirarea ultimului său mandat și că din acel moment personajul e istorie? Cum să nu-și dea seama, își dau seama chiar foarte bine și pretinșii susținători si presupușii adversari. Ambele tabere preferă însă subiectul Băsescu așa cum englezii preferă să vorbească la nesfârșit despre vreme, pentru a nu-și trăda adevăratele intenții.

Care sunt aceste intenții? Cele dictate de orgoliu, lăcomie, ego exagerat și altele, însușiri de care suferă un număr apreciabil de contemporani implicați în politică. Ei știu că românii care votează – (singurii care contează pentru ei și asta doar în ziua cu urnele) – acești cetățeni conștiincioși s-au obișnuit cu practica răului mai mic. Așadar trebuie demonstrat conștiințelor captive televiziunii, că adversarul este răul mai  mare. Mare păcăleală.

got03Logic, răul mai mare nu poate fi decât căștigătorul, învinsul nu are cum să mai facă rău nimănui, în timp ce câștigătorul ajunge acolo unde râvneste de ani de zile, adică la putere. Odată ajuns în vârf, el, câștigătorul, va da adevărata măsură a caracterului său și jocul se ia de la început.

Bineînțeles că în această producție serial mai sunt și piste false, personaje introduse în joc doar pentru a încurca ițele și multe altele. Vorba domnului Tismăneanu, din 90, cănd a fost întrebat dacă acum va fi mai bine? Nu va fi, dar cel puțin nu ne vom mai plicitsi.

Băsescu, Mark Twain şi cârnatul cu muştar


Mark Twain in Middle Life - ID: 100708 - NYPL Digital Gallery

… sau, dacă alegerile ar schimba ceva, guvernanţii nu ne-ar lăsa să votăm.

Se spune că Mark Twain a fost mare amator de şotii.

Într-o zi se opreşte la un han şi cere o cafea. Trece ceva vreme şi ospătarul nu-i aduce cafeaua, aşa că M.T. îi strigă de la masă:

“Renunţ la cafea. Adu-mi un cârnat cu muştar”.

Zis şi făcut. Omul mănâncă cu poftă, se ridică şi dă să plece. Ospătarul îl opreşte:

“Dar n-aţi plătit cârnatul!”

La care M.T. îi răspunde:

“N-am renunţat la cafea în schimb?”

Şi până să se dezmeticească ospătarul, M.T. a fost dus.

De mai multă vreme, amatorii noştri de politică sunt pe postul ospătarului din snoava cu M.T. Adică li se oferă o cafea pentru un cârnat, când de fapt şi cafeaua şi cârnatul sunt ale lor, ale alegătorilor.

Mai pe şleau: fixaţiile (Băsescu – chiorul, hăhăilă, etc., respectiv Ponta – mitomanul, plagiatorul, etc) sunt praf în ochi, o diversiune cu scopul de a-i păcăli pe alegători, minţindu-i că ar exista, chipurile, o luptă între două tabere şi în mod firesc, din moment ce are loc această luptă, una dintre tabere trebuie să fie cea bună.

Fals. O demonstrează istoria noastră din 1989 până azi. De la primele alegeri “libere” (1990) au învins neocomuniştii (Iliescu), reformiştii (Constantinescu), iar neocomuniştii, deveniţi socialişti, apoi băsiştii – şi aşa mai departe. Nu-mi amintesc ca în perioada 1990 – 2014 să fi existat un an, un singur an, fără nemulţumiri, proteste, greve, procese, etc. Faptul că agitaţia e mai mare în anii electorali e firesc, ţine şi de temperamentul nostru, dar nu înseamnă nimic pe termen lung.

Singurul adevăr constant din istoria noastră recentă este că am votat nişte politicieni care au promis şi nu s-au ţinut niciodată de promisiuni, iar alegătorii nu au mai avut cum să-i tragă de mânecă, amintindu-le ce mieroşi erau în campania electorală. Până la un punct asta se întâmplă în toate democraţiile. Electoratul român n-a fost însă capabil să tragă o linie imaginară, să îi oblige pe politicienii pe care îi legitimează doar votul popular să respecte cel puţin o parte a înţelegerii.

De ce se dovedeşte electoratul român incapabil, mai fraier decât alţii?

Fiindcă electoratul român se lasă minţit prea uşor. Trebuie să mergem să votăm! – nu fiindcă am avea pe cine vota, ci fiindcă absenţa noastră de la vot l-ar scoate câştigător pe celălalt, care e satana, care trebuie împiedicat cu orice preţ să câştige.

basescu_nastaseAmintiţi-vă cum l-am revotat pe Ion Iliescu ca nu cumva să ajungă Vadim preşedinte, amintiţi-vă cum l-am votat pe Băsescu fiindcă ne trimiteam sms-uri că dacă iese Bombo, emigrăm în Congo, iar acum parcă văd că iarăşi vom da iama la urne ca nu cumva să iasă… dracu ştie cine, când de fapt nu contează, fiindcă indiferent cine va câştiga, nimic nu se va schimba în vieţile noastre.

Tot Mark Twain a spus: Dacă alegerile ar schimba ceva, guvernanţii nu ne-ar lăsa să votăm.

 

Vilele stîngii şi vilele dreptei


E vorba evident de acea păcăleală politică prin care ni se sugerează că în România ar exista politicieni de stânga şi politicieni de dreapta. Uneori, ambele tabere cochetează cu centrul şi se prezintă sfioşi de centru-stânga, respectiv de centru-dreapta.

vile-demnitari 1 vile-demnitari 2

 

 

 

De fapt, împărţirea reală a politicienilor noştri se raportează doar la putere: categoria încă la putere faţă în faţă cu categoria deocamdată în opoziţie. În ambele ipostaze, ei o duc bine, aş zice chiar din ce în ce mai bine.

De ce o duc politicienii din ce în ce mai bine? Fiindcă noi, ceilalţi, adică populaţia în comparaţie cu clasa conducătoare, noi o ducem din ce în ce mai prost.

blocuri 1 blocuri 2

 

 

 

În principiu aşa funcţionează orice societate, până în prezent. Toate încercările populist-egalitariste au eşuat lamentabil, zice manualul de istorie.

Pe mine mă nelinişteşte altceva. Diferenţa dintre cei doi poli sociali, oricât ar fi ea de firească, nu trebuie să crească dincolo de o anumită limită rezonabilă. Nu găsesc că e normal ca după două decenii şi mai bine de eforturi întru europenizarea României, o prostituată să coste la noi cât costă un hamburger în vest. De ce am ales tocmai acest exemplu? Fiindcă piaţa neagră a fost şi rămâne, de când mă ştiu, barometrul cel mai exact al economiei.

imigranti 1 imigranti 2

 

 

 

Numărul românilor care de la plecările “la muncă” pentru câteva luni de zile au ajuns să se stabilească în vest demonstrează acelaşi lucru – şi anume că în România progresul e doar o lozincă de campanie electorală.

Mi s-a spus de nenumărate ori că majoritatea românilor nu vor sau nu pot să trăiască altfel.

Interesant.

Cine îmi explică ce miracol se produce, încât, cu câteva sute de kilometri mai la vest, aceiaşi români vor şi pot să trăiască altfel?

Câteva mesaje din partea Satanei


PAISIE_LUGOJANU_Simplificând am zice că popa și deputatul (senatorul, ministrul, președintele) au întotdeauna dreptate. De unde provine acest izvor nesecat de dreptate?

În lume există câteva zeci (sute?) de culte (denominații, etc.) care împărtășesc o trăsătură comună: fiecare, în parte, are dreptate în timp ce toate celălalte nu au dreptate. Nu reușesc să scap de ceva vreme de asemănarea dintre această felie a lumii, spirituală – așa își zice și noi repetăm după ei, cei cu zisul – și altă felie care ne tot invadează viețile: politica. Politicienii sunt grupați după același principiu: doar ei (grupul, partidul, etc.) au dreptate, toți ceilalți greșesc.

Despre legăturile dintre biserici si partide s-a scris și se va mai scrie. La noi, la ora actuală știe toată lumea că pe locul 1 e combinația PSD-BOR. Ei sunt cei mai numeroși, cel mai bine organizați și au cele mai multe șanse să ocupe toate pozițiile strategice din societate. Pe măsură ce crește puterea lor, cele două organizații sunt tot mai discrete. N-am aflat mare lucru de la întâlnirile de partid ale PSD, cât despre Sfântul Sinod, cred că și SRI e mai transparent.

În schimb toată lumea știe ce se întâmplă cu “dreapta” – acolo se nasc partide, apar noi și noi lideri și toată lumea știe că avem o singură problemă: să alegem între Băsescu are întotdeauna dreptate și Trebuie să terminăm odată cu regimul Băsescu.

Toată această agitație ocupă largi segmente ale populației. Pe de-o parte popii (avem vreo 40.000 de parohii) plus mânăstirile și suprastructura bisericească plus cei pripășiți pe lângă aceste structuri – cred că ajungem la un număr asemănător cu cel al cadrelor didactice, care au cam amuțit de când liderii lor sindicali au ajuns prin ministere și vorbesc seara de la televizor, pe post de “analiști”. Pe de altă parte paridele cu echipele lor, atât cât îngăduie bugetul – să nu uităm căși opoziția are locuri destule în parlament, respectiv acces la robinetul cu bani. În cele din urmă, adică în poziție subordonată, armata de bugetari, fericiții care au scăpat de iadul capitalist și nu sunt “nevoți să-și vândă munca brațelor” (după cum zicea Karl Marx). În schimb, bugetarul trebuie să fie prudent, pentru a nu-i stârni pe cei care împart puterea, adică politicienii și popii.

La această casă a poporului se mai adaugă mica și răzlețita oștire a celor care visează că pot trăi și pe cont propriu. Pe ei, “întreprinzătorii” – adica micile afaceri – îi suspectează toată lumea că ar câștiga prea mulți bani, situație hilară fiindcă îmi amintește de agricultura socialistă, care reprezenta 90% sau 95% cu CAP-urile si IAS-urile ei, în timp ce partidul si statul aveau treabă tot mereu cu cele 5 sau zece procente necooperativizate.

Antipatia față de “privați” are sursa ei energetică: subconștientul rebel al celor care n-au voie să spună cu glas tare ce gândesc, de teamă să nu-i audă șeful. Acolo e buba: de ce ăștia n-au șef, în timp ce restul lumii are?

Satana, despre care știm că se luptă să subjuge această lume, reprezentând tradițional răul religios, în timp ce răul politic are alte denumiri, dar același sens – Satana tradițională i-a înrobit întotdeauna pe “ceilalți”.

Nu vă rămâne decât să judecați cine credeți că reprezintă, pentru voi, “ceilalți”?

secera_crucea

 

Conspirația lui M.Black și aplicabilitatea locală


screen

Nimeni altul decât CIA (deh, serviciile…) încearcă să-i șantajeze pe demnitarii aleși (ce frumos sună) – cu o rețea de pornografie infantilă via internet. Normal că până la urmă totul se termină cu bine (în carte).

Mă întreb cât de aplicabilă e o astfel de conspiraţie într-o ţară în care politicienii se victimizează la nesfârşit? Nu le interzice nimeni să procedeze aşa, în numele libertăţii de exprimare, oricine îşi poate alege subiectul şi predicatul după puterea minţii sau după pofta inimii. Problema e că în ţara la care mă refer eu, aceşti politicieni sunt crezuţi atunci când se vicitimizează teatral. Aspectul din urmă nu mai ţine de libertatea de conştiinţă ci de sănătatea mintală, care – într-o democraţie – este stabilită de majoritatea care votează. Nu pot spune decât: Houston, we have a problem.

Ignoranţa poate fi, între anumite limite, o sursă de iluzii fericite, dar ea nu poate conduce, pe termen lung decât la dezastru. Catastrofa se va produce, indiferent că ignoranţa este reală sau mimată, din anumite interese.

Noi am reuşit, cu chiu, cu vai, să vindem lumii povestea unei revoluţii care n-a prea fost… Adică, au fost de toate, focuri de armă, morţi, execuţii, terorişti…, dar tot amestecul dirijat de d-l. Brateş la Televiziunea Română Liberă şi tot ce-a urmat nu a fost nici pe departe o revoluţie. Însă lumea a vrut să creadă că şi în România s-a produs o revoluţie, chiar una sângeroasă, aşa că ne-au cumpărat produsul, aşa contrafăcut cum l-am dat noi pe piaţă. De ce în România trebuia să se termine cu vărsare de sânge şi în altă parte nu, e o altă poveste, la care merită să zăbovim cândva.

Nu mai reuşim să vindem cu acelaşi succes capitalismul nostru de cumetrie, a se vedea cât de funcţională e economia noastră de piaţă. Statul de drept e un alt cal troian, fiindcă până la un punct cei care s-au ales cu o condamnare şi plâng că sunt deţinuţi politici au, într-o mică şi surprinzătoare măsură, dreptate. Dreptatea lor, relativă şi anemică se bazează pe faptul că au fost selecţionaţi pentru condamnare, în vederea instaurării unui exemplu. E din păcate adevărat că dacă legea se aplica în România ca în Germania, am fi avut nevoie de alegeri anticipate, fiindcă n-ar fi rămas nici 100 de parlamentari în ambele camere, iar instituţiile publice s-ar fi închis din lipsă de personal. Ori asta ar fi fost mai mult decât poate până şi UE.

Normal că nouă ne sare muştarul tricolor când ni se pomenesc astfel de fapte, la rubrica facts are facts. Ori o dăm pe citate din clasicii ortodoxiei, ori chemăm o astroloagă. Se poate şi aşa, pentru că nimeni nu garantează vreun rezultat.

Atunci, de ce să nu-l citiţi frumos pe Maxwell Black, cel puţin vă distraţi câteva ore. Mai ales că… nimeni nu ştie cât vom mai citi autori americani la noi, – eu am apucat şi vremurile când singurele librării la care se găsea carte din import erau cele numite “Cartea rusă“. Să ştiţi că şi atunci trăiau oameni, dovadă că sunt aici şi scriu, trăiau nasol, dar trăiau.

bungar

 

Unde te vezi peste 5 ani?


E o întrebare obişnuită, pe care o pune orice trainer, orice vorbitor care urmăreşte obiective motivaţionale şi cu care te poţi întâlni la orice training.

Pentru răbdători şi curioşi, iată un exemplu:

https://www.linkedin.com/pulse/article/20140824055148-52594–where-do-you-see-yourself-in-five-years

La vârsta mea nu mai are rost să-mi pun astfel de întrebări. În schimb, cei pe care-i voi lăsa în urmă şi la care ţin, ar avea nevoie de nişte răspunsuri.

Vă rog să mă ajutaţi, mi-aţi face un mare serviciu demonstrând că n-am dreptate, că exagerez, dar eu nu văd la ora actuală nici o preocupare, nici din partea capilor societăţii, dar nici din partea restului, denumit atât de tandru “populaţie” de către statisticieni, cu privire la unde vom fi peste 5 ani, 5 luni sau 5 zile.

O şleahtă de politicieni, din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai proşti, au capacitatea maximă de a vedea până la următorul obstacol, în prezent alegerile prezidenţiale – nici un cuvânt despre ce va fi a doua zi, să ne vedem cu aranjaţi, să scăpăm de chestiunea asta şi pe urmă ne orientăm – cam ăsta e singurul mesaj capabil să-l transmită, de la “tribuna parlamentului” la ultima filială comunală.

N-aveţi decât să mi-o luaţi în nume de rău, dar comportamentul nostru social n-a evoluat de pe vremea cozilor din socialismul atotbiruitor nici cu un singur pas. Atunci nu conta decât să ajungi la galantar înainte să se termine… ce era de vânzare. Nici azi nu suntem capabili de mai mult.

Sau – nu vrem mai mult?