Aţi auzit termenul Fehlkonstruktion?


fehlE în germană şi înseamnă construcţie greşită, nefuncţională, imposibil de reparat.

Democraţia noastră este o astfel de construcţie. Zadarnic ne plângem acum că suntem cea mai neperformantă ţară din UE, de vină nu e nici Uniunea, nici elitele mondiale conspirative şi nici ungurii, ruşii, americanii sau chinezii.

De vină este un capriciu al destinului care a vrut ca România să se distingă printre sateliţii Moscovei sovietice printr-un şef de stat mai mult decât ambiţios, care a crezut şi a vrut să acţioneze în conformitate cu principiile “independenţei şi suveranităţii”, demagogie pură, după cum ştia toată lumea, poate şi el, dar ce folos?

Calea spre lumea a 3-a, peste capul şi voinţa sovieticilor, europenilor şi americanilor a fost o “obrăznicie”, a cărei notă de plată o achităm şi în prezent. Las la o parte foloasele, sau mai bine zis absenţa lor pentru noi, cei care trăiam în România acelor vremuri.

Noi, adică “populaţia”, căutam cu disperare o ascunzătoare în care să scăpăm de frig şi ceva de mâncare. Elitele autohtone, adică “nomenclatura”, era disperată să găsească o cale prin care să-şi salveze privilegiile. Oportunitatea s-a arătat în 89, prin “revoluţia” care a început după ce s-a terminat.

În orice stat normal, fuga dictatorului ar fi însemnat sfârşitul confruntării, la noi a fost invers, dar confruntarea nu mai era îndreptată împotriva ceauşeştilor, ci împotriva acelora care ar fi avut atunci prilejul să încurce socotelile: transformarea puterii politice în putere economică, adică naşterea “miliardarilor de carton”, descris tot de nemţi ca Raubritterkapitalismus = capitalismul cavalerilor jefuitori. Aceste figuri de tristă amintire şi încă mare notorietate au întemeiat cleptocraţia care conduce / jefuieşte România de două decenii.

Este exclus ca situaţia să se schimbe printr-un vot democratic, organizat de însăţi cleptocraţia la putere.

La frontieră, în loc de România ar trebui să scriem, după “Infernul” lui Dante: “Lăsaţi orice speranţă…”

P.S. Bineînţeles că din asta nu se moare, se poate trăi şi aşa până la adânci bătrâneţe…

Unde pleacă Dumnezeu în concediu?


godDumnezeu există, din moment ce există Diavolul, cu care ne întâlnim zilnic, cel puţin cu ura pe care trebuie să o producă (şi o produce necontenit), dacă presupunem că Isus e iubire. Cu iubirea stăm mai prost, cu excepţia situaţiei în care ai o armă îndreptată asupra subiectului şi stai cu degetul pe trăgaci, situaţie în care poţi fi sigur de dragostea pe care ţi-o poartă, până ai lăsat puşca jos. Cine a apucat să treacă de adolescenţă şi a fost binecuvântat cu experienţele vieţii adulte, ştie că nu există cale mai sigură de a te păcăli singur, decât încrederea în oameni, specia cea mai vicleană şi singura care face rău semenilor din pură plăcere.

Luaţi-vă răgazul şi citiţi nişte “comentarii” de pe net şi veţi vedea ce fond nobil are homo sapiens. Răutatea virtuală încă nu a răpus pe nimeni, în viaţa “reală” lucrurile stau mult mai rău, ritualul adormirii vigilenţei victimei cu vorbe bine strunite este urmat de o execuţie crudă, lipsită de scrupule, rareori pentru supravieţuire sau un avantaj, adesea din pură plăcere perversă. Cei mai răi, mai periculoşi nu sunt tâlharii, criminalii, bătăuşii din clanuri şi celălalte soiuri de interlopi, fiindcă de la ei ştii la ce să te aştepţi. Adevărata suferinţă e provocată de cei care predică, pretind că au principii, susţin morala şi tălmăcesc legile, fiindcă ei te ard pe neaşteptate şi temeinic, iar imaginea lor publică îi protejează atât de bine, încât victima trece drept vinovat.

Satana apare de fapt în două ipostaze, fără şi cu mască de sfânt.  Cât despre Dumnezeu, ce să zic? Vacanţă plăcută! Sunt curios dacă îşi va aminti cândva de presupusa sa creaţie, dacă vom mai vedea vreodată oameni iertându-şi semenii şi nu doar declarând că-i iartă pentru a-i înfunda mai rău, dacă omul îşi va mai ajuta vreodată aproapele, nu doar atunci când e vorba cine să ajungă primul pe marginea prăpastiei pentru a fi mai lesne împins în hău, dacă va mai birui vreodată cinstea şi corectitudinea, nu doar în discursuri şi lozinci.

Nu ştiu cum a ajuns omul să fie cea mai abjectă dintre specii, dar ştiu că pentru moment, pe pământ el e specia cea mai puternică şi că nu există nici o altă forţă capabilă să-l strunească sau să-l schimbe.

Ştiu că este impardonabil că am renunţat la minciunile convenţionale şi am îndrăznit să spun ce gândesc. Presupun că voi da socoteală. Aşa să fie.

Cum au sosit americanii în Cuzdrioara în 56


amerUn oraş fără nebuni e banal şi probabil nu-şi merită numele. Mie nu mi-a fost dat să am parte de “frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Aşa a hotărât, în înţelepciunea sa, partidul, iar partidul, vorba poetului, era-n toate. Să trăieşti, în vremurile României Socialiste, într-un orăşel mic, nu era neapărat un dezavantaj. În cotloanele care nu interesau pe nimeni, viaţa putea fi mai agreabilă, pe cei din capitală îi omoară de obicei stresul, iar pe cei din provincie lipsa lui. La şcoala de unde îmi câştigam raţia alimentară, oamenii mai aveau chef de glume, regele neîncoronat al farselor fiind profesorul de română C.

Întrebarea cu care intra în fiecare luni în cancelarie era “au venit”?

“Brigada”, te lămurea tot el, în cazul nedumeririi manifestate de interlocutor. Brigăzile erau spaima suplinitorilor, a dăscăliţelor la menopauză dar şi a multora, care în rest se dădeau “bărbaţi”. Erau alcătuite dintr-o liotă de inspectori, activişti şi pasivişti, de la judeţ şi de la “centru”, care urmăreau o “temă”. De fapt veneau la porcul care era sacrificat din gospodăria proprie a  internatului şcolii, la ţuica de prune fiartă cu grijă pedagogică de soţul directoarei şi la alte “atenţii” mai mici sau mai mari, în foloase şi în natură. Acesta era (şi încă mai este) the Romanian way of life.

“L-au arestat” ne zise profesorul C. într-o dimineaţă şi nimeni nu l-a luat în serios, având în vedere antecedentele cu brigada.

Dar cinci minute mai târziu apare profesorul de fizică I., strigând “e adevărat că l-au arestat”? I. era un munte de om, un personaj ireal, trăitor printre teoreme şi probleme, care nu participa niciodată la şotiile celorlalţi.

Dar pe cine să aresteze?

Maistrul H, de la tâmplărie, o adevărată agenţie de presă cu metrul în buzunarul halatului, care venisă să încheie nişte medii la practică, ne-a lămurit în cele din  urmă.

Orăşelul avea nebunul său, un biet pensionar de boală cu mintea rătăcită, care stătea în zilele de târg în colţul pieţei şi avertiza trecătorii că “americanii-s pe-aproape, au ajuns deja în Cuzdrioara”. Nimeni nu-l băga în seamă, dar la “Consiliu” cum se numeau atunci primăriile, ajunsese o activistă nouă, dornică de afirmare, care sesizase “organele speciale”. Oamenii de la “servicii” n-au avut ce face, au tras nişte dumnezei şi au simulat o anchetă, ca să nu-i reclame scorpia “mai sus”. Apoi l-au internat pe bietul om la secţia cu gratii la geam, l-au îndopat cu medicamente şi după câteva zile l-au făcut dispărut.

Nu mi-aş fi amintit incidentul dacă n-aş fi întâlnit-o pe reclamantă, militând pentru o formaţiune politică, în numele democraţiei şi a integrării euroatlantice, pe la sfârşitul anilor 90.

N-am zis nimic, am gândit doar una din acele înjurături neaoşe, de care numai limba română e în stare. Sta i-ar în gât! Ţeapănă!

Degeaba îţi pui morala pe bigudiuri seară de seară


morAsta încă nu ţine loc de caracter, chiar dacă faci parte dintr-un popor mistic, fascinat de vorbe şi plictisit, dacă nu scârbit de fapte.

Coafura de idei nu e mai valoroasă decât cea rezultată de sub casca de la coafor.

Am învăţat această lecţie prin anii 70 şi de atunci nu mi-a demonstrat nimeni că ar fi greşită.

În oraşul în care trăiam atunci (corect ar fi să spun supravieţuiam) exista un combinat. În orice oraş din România Socialistă exista un combinat, raţiunea de existenţă a respectivului oraş. Combinatul la care mă refer era construit “de francezi” – (doar că pe atunci încă nu visa nimeni la UE). De facto erau nişte utilaje aruncate la fier vechi de francezi, recuperate prin “cooperarea” cu România şi montate în nişte hale uriaşe unde au găsit de lucru vreo 5.000 de oameni. Aşa s-a născut folclorul. “Să trăiască combinatul, că mi-a angajat bărbatul”. Doar că vechiturile aduse din Franţa nu funcţionau. No problem. Inventivi, cei din combinat au mai meşterit un cuvânt: oprire. Când combinatul era în oprire, muncitorii mergeau la lucru, să facă tot felul de revizii. Jongleria funcţiona cât de cât, în sensul că de obicei una din linii producea şi celălalte două erau în “oprire”. Piesele, confecţionate prin ateliere anexă, erau mutate de pe o linie pe alta, pentru a le înlocui pe cele defecte – dar nu ajungeau pentru mai mult decât o linie din trei. Asta nu impiedica conducerea să raporteze anual noi şi noi victorii.

Într-o primăvară a venit, tot în cadrul nu ştiu cărei cooperări, decise “de sus”, un japonez, inginer constructor de maşini, care ar fi trebuit să facă un proiect de modernizare a întregii uzine. Era nevoie de un translator şi au ajuns la mine, după ce au descoperit că nici unul din tovarăşii “de încredere” nu ştia suficient de bine englezeşte ca să se poată folosi de el.

În ziua aceea, în mintea mea setată pe tradus, s-au ciocnit două sisteme, care n-aveau cum să comunice fiindcă foloseau puncte cardinale diferite. Pe scurt, la întrebarea: “cu câţi metri pe minut funcţionează maşina de hârtie?” răspunsul a venit prompt: “300”. Japonezul şi-a luat rigla de calcul, a socotit cât a socotit şi a spus: “Impossible!”. După agitaţia de rigoare, ai noştri nu erau obişnuiţi cu astfel de răspunsuri în “relaţiile internaţionale”, cu securistul alături şi sabia trădării de neam şi ţară deasupra capului, înnebuniţi să nu scăpăm niscaiva “secrete de stat”. Până la urmă s-au lămurit lucrurile. Cantitatea de abur evacuată prin exhaustor, corelată cu alţi parametri, pe care japonezul şi-i notase meticulos, dădeau o viteză de lucru a maşinii de hârtie de 260 m/min. 300 era “planul”. Asta era prea greu pentru japonez, care nu înţelegea un plan care exista doar în vorbe.

V-am plictisit destul cu amintirile mele. Pe scurt: nu s-a schimbat decât terminologia, mentalitatea a rămas aceeaşi. La noi, cuvântul a fost şi mai întâi şi mai apoi, fiindcă n-a fost şi nu este nimic altceva decât cuvântul. Amin!

Mândria românului în Spania se cunoaşte.


ROMAINIAN CAMP IN MARBLE ARCH TODAY PICTURE JEREMY SELWYN 03/05/2013Sau în Italia, Franţa, etc.

Şi Irlanda ce cusur are?

Un romancier, popular printre studenţii clujeni în anii 60, scria: “există posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate…”

Tot aşa există propoziţii care pot fi crezute şi propoziţii care nu sunt credibile.

Nu sunt o persoană aptă să dea lecţii de patriotism, în schimb am primit câteva astfel de lecţii de care îmi amintesc şi acum cu plăcere.

Cu mulţi ani în urmă, când ne luptam să nu ne ia valul “Cântării României”, l-am ascultat (cu plăcere crescândă, pe măsură ce-l urmăream) pe Teohar Mihadaş vorbindu-ne despre poezia patriotică. “Ea este”, zicea bătrânul aromân, ridicând pedagogic degetul, “ca steagul verde al profetului, se ţine într-un sipet, nu e steagul obişnuit de luptă şi se scote doar în clipe de mare restrişte, când orice musulman preferă să-şi dea viaţa, ca să nu cadă stindardul credinţei în mâna ghiaurilor”.

Îndemn valabil 100% atunci, când patriotismul, în speţă poezia patriotică era demonetizată prin abuz. Excesul dăunează, chiar şi atunci când nu e vorba de alcool.

Mă întreb, care mai e azi cotaţia “mândriei”, având în vedere puzderia de oferte. Suntem mândri că suntem români (ardeleni, bănăţeni, moldoveni, etc.), suntem mândri când câştigă ai noştri, suntem mândri când trebuie şi mai ales când nu trebuie, dar… practic, cu ce ne mândrim?

Ne mândrim că vorbim baliverne “din zori şi până-n seară”, dezbatem tot felul de cretinisme, în timp ce, fără multă zarvă, trei milioane şi mai bine dintre “ai noştri” au plecat. Au zis pa, la revedere şi nu se vor întoarce decât dacă nu vor avea încotro.

Vă amintiţi cozile de la frontieră de crăciun şi de paşti? Amintiţi-vă bine, căci amintire au rămas. Noroc cu bătrânii netransportabili, cărora le mai vin nişte bani prin Western Union sau Moneygram. Pentru cât timp? Pentru câţi ani vor mai avea de la Dumnezeu, cu condiţia să nu se ivească o nouă criză – acolo, că la noi criza e permanentă.

Să vorbeşti de mândrie naţională în contextul unei emigraţii fără precedent este ori o dovadă de tupeu fără margini, ori una de prostie abisală. Poate şi una şi alta.

Vorbele zboară. Faptele rămân.

Unii susţin că România se transformă într-o colonie. Cine o va coloniza? De unde vor veni imigranţii “noştri” şi ce drepturi vor primi? Pe când prima localitate în care vom fi minoritari faţă de “noii cetăţeni” şi vom asculta chemarea muezinului de la geamie?

Bucătăria iadului are master chef?


cellUndeva în Ardeal.

O reţea de telefonie mobilă, cu contează care.

O oră a zilei, dar nici ea nu e prea importantă.

“Alo!… No, unde eşti?”

El tocmai a ajuns în parcarea supermarketului şi îi aduce la cunoştinţă acest fapt.

“Vezi să nu uiţi de varză murată! Pa!”

“Alo! Ai cumpărat? Te-ai uitat să nu fie mucegăită? Bine, Pa.”

“Alo! Am uitat să-ţi spun să iei ţigări. Ce? Ai plecat? Ia de la pompă, că tot trebuie să alimentezi. Pa!”

“Salut. Auzi, vineri când ai plecat de la birou ai verificat dacă a intrat mailul de la transportator? Bine, vezi pe mobil. Să nu ne trezim luni că nu l-a primit.”

“Bună ziua. Suntem de la Urban Development. Aveţi câteva minute să ne răspundeţi la un chestionar?…. Nici o problemă. Vă mulţumim. La revedere.”

“Alo! Cu cine tot vorbeşti că sună linie ocupată? Vezi că sunat maică-ta. Întârzie o jumătate de oră…. Bine. pa!”

Aş vrea să continui, dar a început să mă sâcâie stomacul. Cred că mă paşte o mică criză de ulcer. Sau orice se poate face gastric, pe bază de telefon mobil. Aşa că mă opresc aici.

Oricum, ştiţi şi voi oferta. Mai multe minute. De parcă n-ar fi prea multe cele pe care deja le am. Am şi simptome. Lumea le zice abilităţi comunicaţionale. Ştiu să vorbesc cu telefonul prins între ureche şi umăr, aşa cu umărul ridicat ca un adevărat profesionist, în timp ce plătesc la supermarket şi dau mâna cu o cunoştinţă, aflată în preajmă. Mâna liberă, care e probabil stânga, nu dreapta, dar tocmai asta arată că sunt o persoană ocupată, adică implicată. Ştiu să răspund în timp ce schimb viteza, ca să dau prioritate la giratoriu, tot cu telefonul între ureche şi umăr, în timp ce cu mâna liberă caut cutia cu gumă de mestecat. Ştiu să vorbesc încet, cu telefonul aproape de gură, la orice adunare, fără să deranjez lumea din jur, arătând doar că la mine nu se pierde nici un minut, nici un apel.

Aştept, ca toată lumea, nerăbdător umrătoarea generaţie de telefoane smart şi ofertele cu şi mai multe minute.

Într-o zi am plecat de acasă fără telefon şi m-am simţit în pericol. fără glumă, mă stresa faptul că mi se poate întâmpla ceva şi eu nu am cu ce să comunic.

Aceste delicatese ale contemporaneităţii nu pot veni decât din bucătăria iadului, unde lucrează adevăratul master chef.

 

Ai dreptul să taci; asta nu înseamnă că te taie cineva de pe listă


bigbIniţial nu voiam să folosesc punct şi virgulă în titlu. Kurt Vonnegut spunea că e semnul de puncţuaţie inutil, care demonstrează un singur lucru: că ai făcut liceul. Pe urmă m-am răzgândit, fiindcă eu nu sunt Vonnegut.

Să vedem jumătatea plină a păharului: statul nu ne mai obligă, ca până în 1989, să ne autodenunţăm.

Neaducerea la cunoştinţa autorităţilor a unor fapte posibil incriminatoare pentru individ nu mai constituie o infracţiune. Dacă ne străduim să fim optimişti, întrevedem, cu limitele de rigoare, chiar prezumţia de nevinovăţie funcţionând, atât cât îi permite tradiţia carpato-danubiano-pontică.

Mai urmeză să-l aud pe bravul nostru poliţist rostind “you have the right to remain silent…” – dar cât de tăcuţi suntem noi dispuşi să rămânem? Dacă ar fi să mă iau după reţelele de socializare, autodenunţul a devenit, din obligaţie cetăţenească un fel de sport naţional.

O bază de date este de fapt un sistem de tabele interrelaţionate, rubrica de relaţionare purtând denumirea de indice. Tot ce ar avea de făcut “inginerii de suflete” – (nu ştiu cum le spune oficial, în misterioasa instituţie a SRI) – e să alcătuiască tabele, cât mai multe tabele, cu susţinătorii x sau y, cu adversarii x sau y, cu participanţii, membrii şi nemembrii…

Noroc că “ai noştri” sunt superficiali din fire şi nu-şi bat capul. “La noi”, toată birocraţia unionist-europeană e doar o altă pagină din Maiorescu, autorul formelor fără fond. Cum ar zice fratele din răsărit, Всё под контролем, totul e sub control, doar că nu găsim niciodată ce ne trebuie.

Va veni însă şi ziua când te vei prezenta cu CV-ul (european) la angajare şi din baza de date ţi se va spune la interviu că… în data de… ai exprimat public (reţelele de socializare sunt publice) sprijinul tău pentru… ceea ce este contrar politicilor companiei (corporaţiei)… aşa că ne pare rău. Vă rog să mă credeţi că procedând în felul acesta, corporaţia… nu încalcă nici un principiu al democraţiei. Tu ai dreptul la libera exprimare a opiniei, iar ei au dreptul la libera stabilire a criteriilor de angajare şi-sau promovare.

Iar visul lui Stalin, de a înlocui cenzura cu autocenzura nu va rămâne veşnic un vis, chiar dacă pentru aplicare a fost nevoie de puţin capitalism, ca să motiveze subiecţii.

Конец и богу слава.