Cronica: Espereu

Espereu. Așa scrie în Barcelona la toate intrările în metrou. Așteptați. Informațiile de pe bilet se prelucrează, pe urmă se ridică bariera. Și noi așteptăm. N-avem bilet, nu plecăm nicăieri, dar așteptăm. Ce așteptăm? Un raid pe această temă ar aduce probabil răspunsuri banale. Cred că aici e problema. Nu mai avem speranțe, vise, temeri. Ne-am mulțumit prea repede cu o brumă de bunăstare, apoi ne-am oprit. Am obosit atât de repede? Ne dăm dezamăgiți, plictisiți, enervați, de ce? Starea națiunii? Un vampiraș de cartier pe care l-au prins zorile într-o bombă din preajma gării și care n-are chef să meargă la culcare dar pe care lumina îl deranjează tot mai mult… Lehamite, lihtis. Limba noastră-i o comoară, nu? Relax. Urmează bang, chiar dacă nu Big Bang, nu e rost de așa ceva, dar un bang tot vine, pe la toamnă. Cine se bagă la scenarii?