Cauza şi defectul (2)

(Continuare din postarea anterioară)

Defectul e la nivel de sistem, sistemul care nu mai este condus de om, e sistemul care stăpâneşte omul fără ca acesta să i se mai opună fiindcă nu are cum şi cu ce. Acesta este mesajul pe care ni l-a transmis Orwell la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Trăim prizonieri într-un sistem scăpat de sub control, tot ce reuşim să facem este să limităm pagubele – sau să profităm de pe urma lor. În cronologia erorilor umane, sistemul scăpat de sub control a fost sistemul sovietic, rezultat al lăcomiei celor puternici, a căror putere era limitată de factori obiectivi în sistemele anteriore şi care şi-au dorit un sistem mai performant, pentru ca la rândul lor, ei să fie mai puternici decât au fost până atunci. Capitalismul a fost tot un astfel de sistem îmbunătăţit, superior feudalismului în primul rând în privinţa dezvoltării tehnologice, ale cărei beneficii se răsfrângeau prioritar asupra vârfului piramidei sociale. În continuare, vârful piramidei a vrut mai mult, s-a născut sistemul sovietic sau socialismul, din aceleaşi considerente care au dus şi la naşterea capitalismului, pentru a mări eficienţa sistemului şi deci puterea vârfului. Autorii scenariului nu au ţinut cont de limitele fiziologice ale fiinţei umane, care poate controla numai un număr limitat de operaţiuni pe unitate de timp. Sistemul a devenit prea complicat pentru oameni, a vrut să inventeze supraoameni, dar a eşuat lamentabil. Anul 1989 a însemnat o încercare disperată de a reveni la sistemul anterior, în speranţa de a readuce lucrurile sub control. Prea târziu. Societatea a ajuns atât de tehnologizată încât a scăpat cu desăvârşire de sub control. Pare un paradox, dar nu e. Deoarece tehnologia tot mai sofisticată, care în mod logic ar trebui să ducă la un control perfect, are efecte contrare. Numărul oamenilor care au acces la tehnologie a crescut exponenţial, amestecul lor în treburi pe care nu le înţeleg este pe măsură – şi – în consecinţă, sistemul în loc să se apropie de perfecţiune se îndreaptă inevitabil spre dezastru. Nemaifiind stăpâni pe tabloul de comandă, este puţin probabil să ghicim când se va apropia dezastrul şi unde ne va arunca. Nu are sens să devenim paranoici din această cauză. Fiecare zi relativ liniştită care ne (mai) este dăruită, e bine să fie apreciată ca atare. E un dar, iar pentru daruri se cuvine să fim recunoscători. Recunoştinţa ne poate aduce bucuria pierdută. Sfârşitul – când şi cum se va produce el – ne va găsi senini, împăcaţi, pregătiţi să-l acceptăm. Acesta e trenul vieţii. NU ştim unde merge. N-ai cum să te dai jos. Nu mai opreşte în staţii. E o cursă rapidă. O cursă care nu duce nicăieri.

Lipsa de control asupra sistemului care a devenit prea sofisticat pentru a fi controlat de om se manifestă şi prin decăderea, dezintegrarea civilizaţiei aşa cum o cunoaştem. Normele care constituiau cândva bariere de netrecut au devenit relative, facultative sau pur şi simplu nu mai ţine nimeni cont de ele. Aceasta este o altă faţă a progresului. Adică a înaintării spre neant. E uşor să prezinţi normele trecutului drept prejudecăţi. E uşor să le ignori, mai ales dacă te încurcă în interesele tale de moment. Dar pe termen mediu şi lung, omenirea nu este pregătită pentru o societate fără norme, în care fiecare stabileşte arbitrar ce i se cuvine şi ce nu. Pus în faţa acestui examen, de a-şi trasa singur limitele, contemporanul nostru cade cu brio. Singura reacţie de care ne dovedim acapabili este: facă-se voia mea, dar a ta nu. Evident că prin asta ne dovedim în primul rând stupiditatea. Tocmai datorită acestei stupidităţi nu suntem guvernabili decât prin norme, adică cu forţa. Dresura animalului uman, pentru a-l face apt vieţii sociale, nu este foarte diferită de cea a animalelor de companie, fiindcă omul s-a transformat în propriul său animal de companie, atâta timp cât aşteaptă să fie hrănit şi ocrotit degeaba. Acesta este marele câştig la care am ajuns demolând, chipurile, capitalismul prin socialism. În capitalism eram exploataţi. Socialismul ne-a eliberat şi ne-a făcut stăpâni. Noii stăpâni n-au mau avut chef de muncă. În schimb aşteptau de la partid, dacă tot le conducea pe toate, să le astâmpere foamea, setea, să-i ocrtotească de frig şi de boli, evident pe gratis. Alarma a sunat în 1989, când o grupare care încă nu şi-a declinat public identitatea a apăsat butonul roşu şi a încercat să redreseze derapajul întregii societăţi spre prăpastie. Nu au reuşit decât să frâneze, derapajul e ceva mai lent, dar tot necontrolat şi direcţia de mers e tot spre prăpastie. Soluţii nu sunt. Cum se zicea în vechiul regim: vaprosî niet!

În context, suferinţa contemporanilor poate fi definită ca rău de abis (aşa cum există rău de mare, de avion, etc.). Instinctul îi spune individului că ceva e în neregulă cu existenţa sa. Beculeţele intuiţiei se aprind pe rând, uneori toate deodată, piciorul nostru caută frâna care nu există şi mintea noastră e cuprinsă de vertij. Se încearcă, cu disperare, soluţii compensatoare: teoria conspiraţiei, mişcările eco-anarho-whatever. În zadar. Teoria conspiraţiei nu comite decât o tentativă de a ne descrie nişte fapte care s-au petrecut deja. Tardiv şi inutil. După ce am fost tras în ţeapă e zadarnic să aflu că obiectul care mă sfâşie de jos în sus se numeşte ţeapă, cine l-a construit şi cu ce scop. Mişcările sunt la fel de inutile, ele nu fac decât să înlocuiască o formă de haos cu altă formă de haos. În acest sens ele pot produce satisfacţii minore: inversarea rolului de victimă şi călău, în ceasul al doisprezecelea, când ambii sunt gata să se prăvălească în neant. Requiescant in pacem!