Saeculum. Prohodul unui cenaclu.

Cenaclul „Saeculum” a stârnit curiozități neobișnuite și a rămas pentru mulți o enigmă. O enigmă care dăinuie. Suficient să ne întrebăm: de ce „Saeculum” constituie în continuare un tabu, o ființă magică ce ar răsări din lampa lui Aladin dacă cineva ar face chemarea? De ce nu face nimeni gestul? Pentru a nu tulbura memoria unui poet plecat prematur dintre noi, pe nume Radu Săplăcan? Gestul precis că nu l-ar deranja.

Dispariția cenaclului este la fel de misterioasă. În ianuarie 1990, la întâlnirea lunară, la Casa de cultură din Dej numărul participanților a bătut toate recordurile. Stateau și pe coridor. A fost prima întâlnire care a trădat spiritul „Saeculum”: câtă prietenie, atâta exigență! A fost o orgie exhibiționistă, ne luam la întrecere, care dintre noi a suferit mai mult. Ne-am dat seama că nu mai eram la cenaclu. Ne-am dezmeticit cât de cât și am stabilit revenirea la normal. În februarie urmau să citească Ion Mureșan și Vasile Gogea.

În februarie nu a venit nimeni. Nici Mureșan & Gogea. Stăteam cu Radu pe bancă în fața Casei de cultură. Am verificat agendele, calendarul. Degeaba. „Saeculum” dispăruse în tranziție. De atunci, nimeni nu a mai întrebat de cenaclu.

După ani și ani, Cornel Cotuțiu a încercat, totuși. Au rezultat 2 volume de memorialistică. Luigi Bambulea a dedicat un dosar al revistei Verso fenomenului Saeculum.

Fapt împlinit. Saeculum nu mai există. Mi-e teamă să întreb: de ce? Cu și mai multă teamă încerc să nu răspund.