planul de zbor

să câştigi e un dar

libertatea – o alegere:

fără garduri

Planul de zbor devine o necesitate atunci când vrei să ajungi dincolo de gard. Dar, vrei să ajungi acolo? Gardul nu are doar funcţia de a te împiedica să intri (sau să ieşi), el mai îndeplineşte şi o funcţie protectoare a cărei importanţă  o descoperim de obicei de abia când am ajuns în câmp deschis, unde nu ne mai protejează nimeni şi nimic.

Într-o dictatură, vezi societatea românească până în 89, problema gardului e una simplă. Pentru unii el nu există, fiindcă nu şi-au pus niciodată problema să ajungă până la gard, cu atât mai puţin să privească dincolo de el. Pentru alţii nu există decât dorinţa de a sări gardul, o întreprindere riscantă, care cere curaj şi o doză serioasă de noroc. Din această categorie se selectează, pe cale naturală, victimele sistemului şi „fericiţii” transfugi, alias azilanţi. Mai sunt privilegiaţii, cu acces la poartă, care trăiesc în lumea lor, iar despre această lume nu ştiu mare lucru, fiindcă nu m-am învârtit niciodată printre ei.

Într-o democraţie parlamentară atestată, vezi societatea românească de azi, lucrurile se complică. Poarta e larg deschisă, intră şi iese cine vrea, dar nu toată lumea e pregătită pentru noile valori ale traficului. Inginerii de suflete s-au retras şi ei, nu te mai ajută să te scuzi,  invocând turnătorii de la „fosta” sau telefoanele ascultate. De la „directive” şi „indicaţii preţioase” am ajuns la „fă ce vrei” şi uite că multă lume nu se bucură de loc de atâta libertate. Evident,  o împrejurare de care profită din plin încă tânăra, dar foarte gălăgioasa noastră democraţie. Trendul general e de a-ţi căuta o tabără, de a te angaja într-un război care nu e al tău şi în care personal nu ai nimic de câştigat sau de pierdut, dar apartenenţa la pretinsa grupare te face să nu te simţi singur, respectiv, te scuteşte de stânjeneala libertăţii. Nu e vorba doar de politică. De la fotbal la religie, toate s-au încărcat cu un spirit partinic pe care zadarnic voia să-l inducă „maselor” îndoctrinarea din republica socialistă.

Spiritul partinic ne face agresivi, din dorinţa de a demostra ataşamentul, devotamentul şi performanţa în susţinerea valorilor de grup. Lumea nu vede că regizorii râd în culise, că joacă într-o piesă cu scenariul falsificat, o farsă de care profită un grup restrâns, cei care strâng banii pe bilete, în timp ce actorii îşi sparg plămânii pe gratis. Amatorismul celor de pe scenă e la fel de crâncen, pe cât de scurtă e memoria lor, fiindcă între acte se schimbă partitura, protagoniştii sunt puşi să înjure ce au lăudat mai înainte şi viceversa, toată lumea se plânge, acuză lehamite şi greaţă dar nimeni nu pleacă acasă, dintr-o convingere absurdă că teatrul trebuie să continue, că nu e posibil să se închidă din lipsă de actori şi de spectatori.

Acesta e gardul zilelor noastre. Când vom învăţa să mergem liniştiţi acasă, să nu ne mai implicăm în bătălii care nu sunt ale noastre, regizorii şi patronii lor vor rămâne cu gura căscată şi îi va paşte o mare panică. Aştept ziua aceea.