Curăţenie de sărbători. Debaraua cu bombe.

Viaţa noastră nu mai e de conceput fără violenţă, de fapt nu a existat niciodată în afara luptei pentru existenţă, care numai blândă nu e. Opţiunea noastră se limitează la ce înţelegem prin supravieţuire, dacă ne mulţumim cu strictul necesar sau considerăm că un anumit nivel de nesatisfacere a pretenţiilor noastre, chiar dacă nu e vorba de chestiuni vitale, nu este acceptabil şi drept consecinţă suntem gata să facem o baie de sânge pentru a obţine ceea ce dorim. [Sursa mea de inspiraţie se găseşte aici.]

Am râs cu poftă, nu-mi place să râd de oameni, ştiu că sunt un sentimental ciudat, „weird” e cuvântul cel mai potrivit, nu m-am amuzat pe seama personajelor, ci a situaţiei, care este cu adevărat dramatică, dacă rămânem cu rucsacul nostru de prejudecăţi în spate şi nu ne descălţăm de şabloane.

Sunt conştient că literatura noastră de azi suferă din lipsă de trendsetteri, am resimţit piesa lipsă ca cititor, asta sunt, un cititor, care supravieţuieşte post-postmodern cu ideile formate pe vremea când „România Literară” era echivalentă cu a fi sau a nu fi, mai aveai câteva şanse care se numeau Luceafărul, Contemporanul, Convorbiri Literare, Tribuna, Steaua, Astra… şi câteva suplimente, vezi S.L.A.S.T. Remember: enumerarea de mai sus nu e o ierarhie şi nici exhaustivă, e doar un biet exerciţiu anti-alzheimer. Până şi cei care nu citiseră „Cartea de iarnă” a prietenului meu de-o viaţă Muri [Ion Mureşan] ştiau că în primul an an avut 14 cronici, din care una în R.L., deci era o carte importantă. Asta se întâmpla într-o lume în care monopolul de stat asupra mijloacelor de exprimare publică era absolut, la fel şi consecinţele.

Dacă astăzi mijloacele de exprimare publică sunt la mâna oricui, asta înseamnă în primul rând că s-au banalizat. Vă amintiţi de ţăranii care veneau la oraş să se fotografieze şi pe urmă puneau pozele în ramă, le păstrau pe perete o viaţă întreagă? Tot aşa ne întrebăm dacă milioanele de poze făcute cu un clic şi difuzate cu altul supravieţuiesc mai mult decât minutul în care le privim, pentru a dispărea apoi în memoria aparatului (care va fi ştearsă la un moment dat) şi în uitarea noastră.

Amorul liber şi explozia informaţională au desacralizat totul, de la eros la thanatos. Cititorul de azi e în postura unui playboy care a pierdut de mult şirul femeilor cu care s-a cuplat, de obicei doar pentru o noapte. Ce mai contează trendul când te trezeşti dimineaţa cu un trup cald lângă tine şi o rogi să facă o cafea, evitând cu grijă numele, fiindcă nu ţi-l mai aminteşti?

Duc o viaţă retrasă şi totuşi mi se oferă constant spre lectură un multiplu al cărţilor pe care le-aş putea citi, chiar dacă nu aş mai face nimic altceva de dimineaţă până seara. Alegerea este de ani de zile aleatorie. O poză de pe copertă, un cuvânt din titlu sau o înjurătură de pe net pot fi la fel de importante ca un comentariu serios pe un site serios care îşi propune să facă ordine în haos, dar nu va reuşi niciodată, pentru simplul motiv că fiecare editură are un astfel de site, apoi mai există încă un set fără edituri, doar cu contributors şi de la o zi la alta, piesajul se schimbă, dispar unele şi apar altele, ar fi nevoie să stai toată ziua pe net doar ca să întocmeşti un buletin informativ, o bază de date cu titluri şi nume şi eventual câteva cuvinte cheie care trimit într-un mod total nesatisfăcător la conţinut.

O experienţă diferită a fost pentru mine „Zilele amanţilor”, Corina Ozon a publicat fragmente din carte pe blog, le-am parcurs în doze mici, graţie wordpress şi am cumpărat cartea în cunoştinţă de cauză. Chiar dacă opinia mea despre carte a fost diferintă de „trend”, ceea ce nu are nici o importanţă, modul în care am relaţionat a fost rezonabil, pentru mine şi tabieturile mele de lectură, am avut timp să empatizez cu personajele, dar şi cu autoarea. Nu ştiu dacă această experienţă este recomandabilă pentru toată lumea, dar sunteţi liberi să încercaţi.

Lorena Lupu este o autoare pe care am ignorat-o mult timp, citeam despre „Dona Juana” şi în ce mă priveşte comentariile i-au făcut un mare deserviciu atât cărţii cât şi autoarei, fiindcă nu m-au determinat în cea mai mică măsură să o citesc. Aş fi rămas cu această prejudecată până când am dat peste „Dragoste la prima cafteală”, blogul Lorenei, mi-a plăcut titlul, îmi amintea de Iaru sau Stratan în anii dizidenţei noastre, adică a lor, că eu eram noname, iar după ce m-am împrietenit cu blogul, am vrut neapărat să citesc şi cartea, despre care m-am ferit să scriu, fiindcă mi-a plăcut prea mult şi nu e bine să scrii despre ceva ce-ţi place fiindcă nu rămâi lucid.

Aceste însemnări sunt, evident, subiective şi e bine să fie luate ca atare. La urma urmelor, citiţi un blog şi nu un site cu ştaif?